ICCJ. Decizia nr. 375/2004. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.375
Dosar nr.157/200.
Şedinţa publică din3 februarie 2004
Asupra recursrilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 29 aprilie 2002, Societatea comercială „A." S.R.L. Iaşi a chemat în judecată Direcţia Generală a Vămilor pentru a fi obligată această autoritate publică să-i elibereze autorizarea de funcţionare, în calitate de comisionar în vamă, pe anul 2002.
De asemenea, a cerut obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în valoare totală de 384.476.760 lei, pentru prejudiciul cauzat prin refuzul de eliberare a autorizaţiei, precum şi la restituirea cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în anii 2000 şi 2001 a desfăşurat activitatea de concesionar în vamă, în cadrul zonei vamale ce aparţine Direcţiei Regionale Vamale Interjudeţene Iaşi şi pe baza autorizaţiilor emise. Totodată, a efectuat investiţii însemnate constând în închirierea unui spaţiu adecvat, conectarea la sistemul informaţional vamal, achiziţionarea de material de calcul performant, spaţii de depozitare şi angajarea a doi experţi vamali.
Cu toate acestea, cererea sa a primit un răspuns negativ prin adresele nr. 3089 din 20 februarie 2002 şi nr. 12190 din 7 martie 2002, ambele emise de pârâtă.
Refuzul autorităţii vamale de soluţionare favorabilă a cererii este, în opinia reclamantei nejustificat, deoarece ignoră dispoziţiile art. 83 alin. 2 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal, precum şi avizul favorabil exprimat prin raportul întocmit de Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Iaşi.
Mai mult chiar, au fost autorizate un număr de persoane juridice pe baza unor criterii aleatorii, subiective. Este vorba despre societăţile comerciale care au desfăşurat o activitate mai redusă comparativ cu volumul de activitate al reclamantei şi în condiţii de lucru inferioare.
Prin sentinţa civilă nr. 116/CA din 2 decembrie 2002, Curtea de Apel Iaşi a admis în parteacţiunea şi a obligat pe pârâtă să emită în favoarea reclamantei, autorizaţia de comisionar în vamă pentru anul 2002.
Capetele de cerere accesorii privind plata unor daune interese şi a cheltuielilor de judecată au fost respinse ca nefondate.
Instanţa a reţinut, în esenţă, că Societatea comercială „A." S.R.L. Iaşi, îndeplineşte condiţiile prevăzutede art. 83 alin. (2) din regulamentul de aplicare a Codului vamal, concluzie dedusă din raportul favorabil întocmit în acest sens de însăşi organul vamal teritorial şi din raportul de expertizăcontabilă.
Deasemenea, că lipsa de obiectivitate în analiza cererii depuse de reclamantă, rezultă din imprejurarea că în aceeaşi perioadă au fost autorizate să desfăşoare activitatea de comisionar în vamă pentru anul 2002, societăţi comerciale cu un volum de activitate mult inferior.
Cât priveşte despăgubirile materiale cerute, s-a apreciat că ele nu sunt cuvenite reclamantei, ţinând seama de faptul că eliberarea autorizaţiei nu este obligatorie şi constituie o chestiune de apreciere din partea administraţiei.
Pe de altă parte, societatea comercială nu a făcut dovada „întinderii reale a daunelor pretinse" şi în fine, pentru acelaşi considerent, nu-i pot fi acordate nici cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei au declarat recursuri ambele părţi.
Recurenta – reclamantăa susţinutcă din moment ce a admis primul capăt de cerere, ca efect al constatării refuzului nejustificatal pârâteide a emite actul administrativ, instanţa de fond trebuiasă soluţionezeîn acelaşi mod şi capetele de cerere accesorii, pe baza probelor care confirmă existenţa şi întinderea prejudiciului material suferit.
Critica este neîntemeiată.
Referindu-se la daunele interese pretinse, evaluate prin acţiune la suma totală de 384.476.760 lei, reclamanta a precizat că a făcut cheltuieli şi investiţii absolut necesare. Prin încetarea calităţii sale de comisionar în vamă nu a putut realiza amortizarea cheltuielilor respective şi nici să obţină profit.
Afirmaţiile respective nu au fost însă, susţinute de înscrisuri oficiale doveditoare, iar expertul contabil a admis în cadrul concluziilor sale că nu a avut la dispoziţie elementele de calcul necesare pentru stabilirea certă a cuantumului lucrărilor de investiţii, a profitului nerealizat, a cheltuielilor de imobilizări corporale şi necorporale invocate de reclamantă.
Cât timp constatările expertului contabil în legătură cu acest aspect subsecvent al litigiului au fost considerate neconcludente şi înlăturate ca atarede instanţă, nu se justificănici măsura acordării unor cheltuieli de judecată în care să fie inclus onorariul de expert suportat de societatea comercială.
În recursul său, pârâta Direcţia Generală a Vămilor a susţinutcă în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea, întemeindu-şi soluţia pe un aviz de principiu al organului administrativ ierarhic superior, care era necesar dar nu şi suficient pentru soluţionarea favorabilă a cererii.
Că, aprecierile instanţei privitoare la societăţile comerciale autorizate în calitate de comisionar în vamă, au ignorat împrejurarea că respectivele societăţi îşi au sediile centrale în alte localităţi, iar pe raza Direcţiei Regionale Vamale Interjudeţene Iaşi, funcţionează doar puncte de lucru de pe lângă birourile vamale de interior sau de frontieră.
Criticile nu sunt întemeiate.
Raportul privind verificarea îndepliniriide către reclamantă a condiţiilor prevăzute de art. 83 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, aprobat pri Hotărârea Guvernului nr. 1114/2001, a fost întocmit de către Direcţia Regională VamalăInterjudeţeană Iaşi în baza art. 84 alin. (2) lit. e) din acelaşi act normativ.
Din cuprinsul acestui document rezultă că Societatea comercială „A." S.R.L. Iaşi are ca obiect de activitate, reprezentarea la autoritatea vamală a societăţilor comerciale şi a altor persoane juridice, în calitate de comisionar în vamă, este înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului sub nr. J 22 487-1994, dispunând de un spaţiucorespunzător în incidenţa Biroului Vamal de control şi vămuire la frontiera Iaşi.
Totodată, reclamanta are personal specializat în efectuarea operaţiunilor vamale şi îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în art. 83 alin. (2) al regulamentului.
Acest raport nu a fost însă, unica probă pe care instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia.
Avizul pe care îl exprimă, se coroborează cu celelalte probe administrate în dosar, cum sunt autorizaţiile nr. 302 din 6 noiembrie 2000 şi nr. 286 din 10 ianuarie 2001, eliberate de pârâtă la cererea reclamantei, când autoritatea publică emitentă a considerat că sunt îndeplinite cerinţele legale pentru emiterea actului solicitat.
În acelaşi timp, nu au fost omise răspunsurile comunicate cu adresele nr. 3089 din 20 februarie 2002 şi nr. 12190 din 7 martie 2002prin care pârâta şi-a motivat refuzul, referindu-se, fie la condiţiile de atribuire a spaţiului din incinta vămii, fie la volumul de activitate al reclamentei în anul 2001.
Dar, aşa cum judicios s-a arătat în sentinţă, pentru anul 2002 au fost autorizate societăţi cu un volum de activitate mult inferior celui realizat de reclamantă, fapt ce demonstrază fără echivoc nota de subiectivitate a funcţionarilor pârâtei, manifestată în aprecierea şi soluţionarea cererilor de autorizare.
Stabilind deci, că în cazul reclamantei, refuzul de eliberare a autorizaţiei de comisionar în vamă nu este justificat şi admiţând acţiunea în limitele arătate, curtea de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, ce urmează a fi menţinută prin respingerea recursurilor ca nefondate.
Văzând şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de Societatea comercială „A." S.R.L. Iaşi şi de Direcţia Regională Vamală Iaşi, în numele şi penru Autoritatesa Naţională a Vămilor împotriva sentinţei civile nr. 116/CA din 2 decembrie 2002 a Curţii de Apel Iaşi, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 372/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 376/2004. Contencios → |
|---|
