ICCJ. Decizia nr. 448/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 6983/2003, la Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, reclamantul T.C. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună în principal, anularea măsurii de suspendare a dreptului de a călători în străinătate și obligarea pârâtului, la restituirea pașaportului, iar în subsidiar, reducerea perioadei de restricție, la un an.
Prin sentința civilă nr. 1291 din 4 noiembrie 2003, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
S-a reținut că la data de 4 martie 2003, reclamantul a fost controlat de organele de poliție din Austria, când a declarat că se află în probă de lucru la o firmă de transport, deși nu deținea un titlu de ședere sau aprobare privind dreptul la muncă în această țară, iar la data de 28 martie 2003 a fost returnat în România, prin Ungaria - vama Nădlac, măsura de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului pe o perioadă de 4 ani, de către Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei al județului Maramureș și confirmată de Ministerul Administrației și Internelor, prin adresa nr. 112/164457 din 9 octombrie 2003, avându-se în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, modificată și completată prin O.U.G. nr. 119/2002.
în raport cu gravitatea faptei săvârșite și necontestate de reclamant, s-a considerat ca nejustificată, cererea de reducere la un an, a perioadei de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului.
în termen legal, împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamantul.
Recurentul a criticat soluția instanței de fond, doar pentru necircumstanțierea măsurii ce i-a fost aplicată de autoritățile române, în funcție de gravitatea faptei comise, astfel cum cer expres prevederile O.G. nr. 65/1995 și cele ale O.U.G. nr. 119/2002. în condițiile în care se află la prima abatere de acest gen, recurentul a solicitat reducerea măsurii la minimul de un an prevăzut de dispozițiile legale și stabilirea interdicției, numai pentru Austria și nu pentru alte țări.
Critica adusă sentinței recurate nu poate fi primită de înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece:
Potrivit art. 14 alin. (1) lit. e) teza finală din O.G. nr. 65/1997, privind regimul pașapoartelor (aprobată prin Legea nr. 216/1998 și modificată prin O.U.G. nr. 119/2002), cetățeanului român i se poate suspenda dreptul de folosire a pașaportului, atunci când "persoana a fost returnată în baza acordurilor de readmisie încheiate de România, cu alte state", pe o perioadă cuprinsă între 1 și 5 ani, proporțional cu gravitatea faptei și cu consecințele ei.
Prezența recurentului-reclamant în Austria, fără respectarea condițiilor legale pentru ședere în această țară, a constituit motivul returnării sale în România, la data de 28 martie 2003.
Șederea ilegală în Austria reprezintă o faptă de o gravitate însemnată, iar consecințele acestei fapte nu pot fi minimalizate, în condițiile în care statul român depune eforturi susținute în vederea consolidării deciziei de exceptare a cetățenilor români, de la obligativitatea vizelor de intrare în spațiul Schengen și în vederea integrării în Uniunea Europeană.
în acest context, împrejurarea că recurentul se afla la prima abatere de acest gen, este nerelevantă și nu poate conduce la micșorarea perioadei pentru care s-a dispus suspendarea dreptului de folosire a pașaportului sau la reducerea sferei de aplicare, numai în ce privește statul în care a fost depistat cu șederea ilegală.
Atât Ministerul Administrației și Internelor, prin menținerea măsurii aplicate de S.F.I.P. Maramureș, cât și instanța fondului au interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, modificată, constatând legalitatea și oportunitatea măsurii de suspendare a dreptului reclamantului, de folosire a pașaportului pe o durată de 4 ani, ce este conformă cu gravitatea fapte săvârșite.
Examinându-se sentința atacată și în temeiul art. 3041C. proc. civ., se reține că aceasta este temeinică și legală, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 444/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 456/2005. Contencios → |
|---|
