ICCJ. Decizia nr. 4658/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 24 din 13 ianuarie 2004, a admis în parte acțiunea reclamantei Asociația P.R., formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Garda Financiar Centrală - Comisariatul General, hotărând anularea pct. 1 din decizia nr. 224 din 18 iulie 2003, emisă de Ministerul Finanțelor Publice și obligând, astfel, pe acest pârât, să soluționeze contestația formulată de reclamantă, împotriva măsurilor privind impozitul pe veniturile de natură salarială, cu penalități și majorări de întârziere aferente, stabilite prin procesul-verbal F.N. din 19 mai 2003.
Prin aceeași sentință a fost respins, ca nefondat, capătul de cerere al acțiunii reclamantei privind anularea pct. 2 din aceeași decizie nr. 224 din 18 iulie 2003, prin care s-a dispus desființarea procesului-verbal de control din data de 19 mai 2003, încheiat de Garda Financiară Centrală și refacerea controlului, printr-o altă echipă, decât cea care a întocmit actul contestat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta, în calitatea sa de persoană juridică română fără scop lucrativ, înființată în baza Legii nr. 21/1924, conform sentinței civile nr. 71 din 24 iunie 1997, a Tribunalului București, a solicitat anularea deciziei nr. 224 din 18 iulie 2003, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare, atât în ceea ce privește suspendarea soluționării contestației referitoare la impozitul pe venituri de natură salarială, cu majorări și penalități aferente, cât și cu privire la reținerea obligației sale de plată a impozitului pe profit în sumă de 5.084.733.630 lei, majorări de întârziere de 501.958.349 lei și penalități în cuantum de 139.792.355 lei, măsură apreciată ca fiind nelegală.
Instanța de fond a constatat nelegalitatea măsurii de suspendare dispuse prin pct. 1 al deciziei nr. 224 din 18 iulie 2003, în raport cu prevederile art. 10 din O.U.G. nr. 13/2001, în vigoare la data sesizării instanței și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, la soluționarea contestației reclamantei, pe aspectele învederate.
Cu referire la suma de 20.338.934.521 lei, încasată de reclamantă de la Asociația F.C.R., în temeiul Convenției intervenite la 3 august 2001, instanța de fond a apreciat că în mod corect, pârâtele au calificat această sumă, drept venituri din activități economice, și nu sumă primită cu titlu gratuit, prin sponsorizare și scutită de impozit, conform art. 1 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 414/2002, cum a pretins reclamanta. Convenția invocată este un contract sinalagmatic și clauzele sale nu pot fi interpretate în sensul unor prestații cu titlu gratuit, întrucât se prevede expres că urmare a facilităților asigurate de Asociația P.R. București, sportivilor legitimați la Asociația F.C.R. București, cea din urmă se obligă să cedeze cu titlu de donație, primei, 50% din transferul intern sau internațional al jucătorilor respectivei asociații.
împotriva acestei sentințe și criticând numai modalitatea în care instanța de fond a calificat și interpretat Convenția încheiată la 3 august 2001 și soluționat capătul de cerere privind anularea pct. 2 din decizia nr. 224/2002, a formulat recurs, reclamanta, invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Astfel, în dezvoltarea motivelor sale de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța a interpretat greșit Convenția din data de 3 august 2001, încheiată între Asociația P.R. București și Asociația F.C.R., a schimbat natura acesteia și drept urmare, a aplicat greșit legea, cu încălcarea dispozițiilor art. 977 C. civ., potrivit cu care interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților.
Recurenta susține că din analiza în integralitate a clauzelor convenției, precum și a actelor depuse la dosar, rezultă că dorința reală a părților a fost aceea de a încheia un contract cu titlu gratuit, ceea ce rezultă, atât din mențiunea "cu titlu gratuit" din cuprinsul actului, cât și din analiza modului de derulare a acestuia, în sensul că suma de 20.338.934.521 lei a fost încasată, fără ca reclamanta-recurentă să emită vreo factură de prestare de serviciu către Asociația F.C.R., astfel că nu se susține ipoteza reținută de instanța de fond, în sensul existenței intenției de a se realiza un schimb de servicii.
Recursul este nefondat.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor recurentei, în raport cu toate probele administrate, incluzând faza de recurs, dar și cu prevederile legale incidente în cauză, înalta Curte a reținut că instanța de fond a dat o justă interpretare și calificare legală Convenției încheiate în data de 3 august 2001, în raport cu care a și respins acțiunea reclamantei-recurente pe acest aspect, pentru următoarele considerațiuni.
Este neîndoielnic, în cauză, că determinant pentru calificarea sumei de 20.338.934.521 lei încasată de recurenta-reclamantă de la Asociația F.C.R., drept venituri din activități economice sau ca sumă primită cu titlu gratuit, prin sponsorizare, este stabilirea naturii juridice a Convenției încheiate la 3 august 2001, între cele două părți, cu privire la care recurenta-reclamantă susține că este o convenție cu titlu gratuit.
înalta Curte a reținut, ca și instanța de fond, de altfel, că această Convenție, încheiată la data de 3 august 2001, în sensul art. 945 C. civ., are un caracter oneros, în sensul că fiecare parte a urmărit a-și procura un avantaj.
Din analiza tuturor clauzelor Convenției datate 16 august 2001, interpretate conform art. 982 C. civ., unele prin altele și dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg, se constată că nu ne aflăm în prezența unui contract gratuit sau de binefacere, în sensul art. 946 C. civ., întrucât art. 4 din Convenție stipulează neechivoc "avantajul", "echivalentul" pentru semnatara Asociația P.R., urmare a facilităților asigurate, în sensul primirii de la co-semnatara Asociația F.C.R. București, a 50% din transferul intern sau internațional a judecătorilor.
Față de cele menționate și urmare a stabilirii naturii convenției, așa cum s-a arătat, în raport cu prevederile legale incidente, dar și potrivit scopului urmărit de părți, criteriu în baza căruia rezultă că în cazul de față caracterul oneros decurge din împrejurarea că fiecare parte obține un anumit folos drept echivalent al obligației asumate, înalta Curte a reținut că sunt nefondate, criticile recurentei, astfel că, potrivit art. 312 C. proc. civ., a fost respins recursul de față, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii pronunțate de instanța de fond.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4698/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4636/2005. contencios → |
|---|
