ICCJ. Decizia nr. 5400/2005. Contencios

Comentarii

0

Prin acțiunea înregistrată la data de 12 aprilie 2005, reclamanta D.C.A. a chemat în judecată Ministerul Justiției, ca organ central de specialitate al administrației de stat și pe ministrul justiției, în calitate de conducător al Ministerului Justiției și emitent al Ordinelor nr. 383/C din 14 martie 2005 și nr. 384/C din 14 martie 2005, a căror anulare o solicită.

Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea provizorie a executării celor două acte administrative, în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, reintegrarea în funcția publică deținută anterior emiterii celor două ordine menționate, precum și obligarea, în solidar, a celor doi pârâți, la plata despăgubirilor reprezentând salariul indexat, majorat și recalculat, ca și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, calculate de la data de 14 martie 2005 și până la data reintegrării efective în funcția publică, în conformitate cu art. 89 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, precum și despăgubiri morale în cuantum de 1.000.000.000 lei.

De asemenea, a solicitat obligarea, în solidar, a celor doi pârâți, la plata cheltuielilor de judecată.

în motivarea acțiunii sale, reclamanta a arătat că prin Ordinul ministrului pârât, nr. 383/C din 14 martie 2005, s-a dispus abuziv "eliberarea" sa din funcția de Secretar general în cadrul Ministerului Justiției și în aceiași zi s-a emis Ordinul nr. 384/C/2005, prin care s-a decis numirea unei alte persoane în funcția respectivă.

Reclamanta a arătat că Ordinul nr. 383/C/2005 este nelegal, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 11 lit. c), coroborate cu dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. b) și pct. I.3 al Anexei cuprinzând lista funcțiilor publice, din Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcționarilor publici, funcția de Secretar general din cadrul unui minister, deci inclusiv în cadrul Ministerului Justiției, reprezintă o înaltă funcție publică, care intră sub incidența dispozițiilor acestei legi organice.

Astfel, după cum statuează art. 11 lit. c), categoria înalților funcționari publici cuprinde și Secretarii generali din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale.

Totodată, după cum reiese din interpretarea art. 17 și 18 din Legea nr. 188/1999, atât numirea, cât și încetarea raporturilor de serviciu ale unui secretar general din cadrul unui minister, se poate face doar de către primul-ministru, nu de către ministrul justiției.

în opinia reclamantei este evident că atât emiterea Ordinului nr. 383/C/2005, de eliberare din funcție, cât și emiterea Ordinului nr. 384/C/2005, privind numirea unei alte persoane detașate în cadrul Ministerului Justiției, în mod provizoriu, în funcția publică de Secretar general, reprezintă un grav abuz comis de emitentul actului, prin raportare la textele legii organice în vigoare, privind competența materială.

Reclamanta a mai arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 84 alin. (1) lit. c) și alin. (4) din Legea nr. 188/1999, eliberarea din funcție a unui funcționar public, indiferent că este vorba despre înalți funcționari publici, funcționari publici de conducere sau de execuție, reprezintă o modalitate de încetare a raporturilor de serviciu care intervine pentru motive neimputabile funcționarului public. De asemenea, această măsură a eliberării din funcție nu poate fi dispusă, decât în cazurile expres și limitativ enumerate în cuprinsul alin. (4) al art. 84 lit. a) - f) din lege.

Or, arată reclamanta, din conținutul actului administrativ atacat, nici una dintre aceste ipoteze nu se regăsește în cazul său, mai mult, nici măcar nu este formal invocată de către emitentul actului, care ignoră total calitatea sa de funcționar public, aflat sub incidența legii speciale în materie.

în opinia reclamantei este inexplicabil că în motivarea în drept a Ordinului nr. 383/C/2005 se invocă dispozițiile art. 102 din Legea nr. 303/2004, privind Statutul magistraților, text care se referă la magistrații (categorie care, în sensul Legii nr. 303/2004, cuprinde numai judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți de la înalta Curte de Casație și Justiție, fosta Curte Supremă de Justiție) care dețin funcții didactice în cadrul învățământului universitar juridic și care au obligația de a-și transfera norma de bază de la instituția de învățământ superior, la instanța sau parchetul la care funcționează.

Mai arată reclamanta, că acest articol nu are aplicabilitate în cazul său, pentru simplu motiv că nu deținea la data emiterii ordinului de eliberare din funcție, funcția de judecător sau procuror în cadrul unei instanțe sau parchet, ci era funcționar public, astfel cum stipula expres Legea nr. 188/1999.

Referitor la Ordinul nr. 384/C/2005, reclamanta a susținut că și acesta este lovit de nulitate, fiind un act administrativ subsecvent celui de eliberare a sa din funcție.

Referitor la despăgubirile materiale solicitate, reclamanta a invocat dispozițiile art. 89 din Legea nr. 188/1999. Totodată, a arătat că daunele morale reprezintă o modalitate de reparare, măcar în parte a prejudiciului de imagine care i s-a adus prin această "destituire" marcantă, în baza art. 52 din Constituție și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată.

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, în raport cu dispozițiile art. 43 alin. (2) și art. 46 din Legea nr. 92/1992, republicată, modificată și completată, în forma în vigoare la data numirii reclamantei, în funcția de Secretar general, precum și cu cele ale Legii nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar ulterior cu O.U.G. nr. 177/2002.

Totodată, pârâtul a susținut că reclamanta nu a fost numită într-o funcție publică, ci într-o funcție asimilată magistraților, potrivit legii de organizare judecătorească, iar eliberarea din funcție s-a făcut în temeiul art. 102 din Legea nr. 303/2004.

Cu privire la cererea de suspendare a executării actului administrativ atacat, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege, atât "cazul bine justificat", cât și "paguba iminentă".

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1021 din 30 mai 2005, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că în cauză, nu sunt îndeplinite prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut și că recurenta a fost numită în funcția de Secretar general, la data de 2 iulie 2001, potrivit dispozițiilor Legii nr. 92/1992, fiind aplicabile prevederile art. 43 alin. (2) și fiind asimilată magistraților pe durata îndeplinirii funcției, Legea nr. 188/1999 neaplicându-se în cazul personalului de specialitate juridică din Ministerul Justiției, legile de organizare judecătorească, ca legi speciale, aplicându-se cu prioritate.

în plus, constată instanța de fond, reclamanta nu a fost numită în funcție publică, potrivit Legii nr. 188/1999, nu a depus jurământul prevăzut de art. 54 din Legea nr. 188/1999 și nu a fost salarizată ca funcționar public.

Instanța de fond a mai reținut că, nefiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999, reclamanta nu poate invoca prevederile art. 17 și 18 din această lege, privind numirea și eliberarea din funcție.

Curtea de apel a apreciat că actele administrative atacate au fost emise cu respectarea prevederilor legale, ale Legii nr. 303/2004 (art. 102) și ale H.G. nr. 83/2005 (art. 9), întrucât reclamanta, în calitate de magistrat asimilat, avea toate drepturile și obligațiile magistraților, inclusiv obligația impusă de art. 102 din Legea nr. 303/2004, pe care nu a îndeplinit-o.

împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termen legal, reclamanta D.C.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă susține mai întâi că în mod eronat, instanța de fond a apreciat că dispozițiile Legii nr. 188/1999 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, reiterând argumentele arătate în acțiunea sa. Mai susține recurenta-reclamantă, că modificările aduse legislației privind organizarea judecătorească, precum și celor care vizează salarizarea magistraților, au exclus funcția de secretar general, schimbarea regimului juridic aplicabil acestei funcții fiind demonstrată cu evidență și prin art. 9 al H.G. nr. 83/2005.

Printr-un alt motiv de recurs se susține că motivarea instanței de fond, în sensul că recurenta-reclamantă nu s-a conformat dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 303/2004, este lipsită de temei legal, textul invocat nefiind incident în cazul său, acest articol nevizând persoanele cu statut asimilat magistraților.

în motivele de recurs scrise, referitor la soluția instanței de fond, de respingere a capetelor accesorii de cerere, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit acestea au fost respinse.

Concluzionând, tot în motivele de recurs scrise, recurenta-reclamantă susține că pe cale de consecință, depășirea abuzivă a competenței materiale a ministrului justiției nu poate duce decât la nulitatea celor două acte administrative atacate, la restabilirea situației anterioare emiterii acestora și la repararea pagubei materiale și morale.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, susținând, pe de o parte, că reclamanta nu a fost numită într-o funcție publică, pentru a se putea reține aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare. Pe de altă parte, se invocă aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, republicată, modificată și completată, ale art. 102 din Legea nr. 303/2004, precum și cele ale Legii nr. 50/1996, republicată, cu modificări și completări.

Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, dar în limitele renunțării la judecata cererilor arătate în cele ce preced, cu toate probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile art. 304¹C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele și în limitele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la situația de fapt, se constată că este fără putere de tăgadă, că recurenta-reclamantă, prin Ordinul nr. 1374/C din 2 iulie 2001, a fost numită în funcția de Secretar general în Ministerul Justiției, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 92/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare ale Legii nr. 50/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale H.G. nr. 212/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției.

Ordinul nr. 1374/C din 2 iulie 2001 a fost modificat în parte, prin Ordinul nr. 1434/C din 11 iulie 2001, tot al ministrului justiției, în sensul că doamna Secretar general va avea funcția de bază la Universitatea D.C. și va cumula indemnizația de încadrare lunară, cu salariul funcției de bază.

De asemenea, este de necontestat că prin Ordinul nr. 383/C din 14 martie 2005, ministrul justiției, în temeiul dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 303/2004, privind Statutul magistraților, văzând Ordinele nr. 1374/C/2001 și nr. 1434/C/2001 și în conformitate cu prevederile H.G. nr. 83/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, a dispus eliberarea recurentei-reclamante din funcția de Secretar general din cadrul Ministerului Justiției, începând cu 14 martie 2005.

în aceste condiții, esențial era ca instanța de fond să stabilească dacă recurentei-reclamante îi sunt sau nu, aplicabile dispozițiile art. 102 din Legea nr. 303/2004, în raport cu funcția deținută și cu dispozițiile legale incidente în cauză, din perspectiva succesiunii lor în timp, cu privire la această funcție.

Funcția de "Secretar general" al Ministerului Justiției nu a fost prevăzută nici de H.G. nr. 813/1992 (nepublicată) și nici de H.G. nr. 450/1994, acte normative ce reglementau organizarea și funcționarea Ministerului Justiției.

Prin art. 6 din H.G. nr. 65/1997, privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției (M. Of. nr. 43/14.03.1997), s-a prevăzut că secretarul general este asimilat, în ierarhia funcțiilor și ca salarizare, cu directorul general, fiind numit în funcție de ministrul justiției, și îndeplinind atribuțiile ce-i sunt delegate de ministrul justiției.

Ulterior, conform dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 92/1992 (M. Of. nr. 259/30.09.1997), "au calitatea de magistrat și fac parte din corpul magistraților, judecătorii de la toate instanțele judecătorești, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și magistrații - asistenți ai Curții Supreme de Justiție".

într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (2) din aceeași lege, "personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiției, indiferent de vechime, este asimilat magistraților pe durata îndeplinirii funcției".

De asemenea, conform prevederilor art. 111 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, republicată, "magistratul poate să opteze ca funcția de bază, potrivit legii, să fie într-o instituție de învățământ superior, având obligația să respecte durata timpului de lucru și celelalte îndatoriri prevăzute de lege, pentru instanța de judecată sau parchet". în această situație, programul de activitate al magistratului la instanța de judecată sau la parchet, se stabilea cu acordul conducătorului instanței sau parchetului potrivit tezei ultime a alin. (2) al art. 111 din Legea nr. 92/1992, republicată.

Textul art. 43 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, republicată, a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 179/1999 (M. Of. nr. 559/17.11.1999), în sensul că "personalul de specialitate juridică de execuție și conducere, inclusiv Secretarul general și adjuncții acestuia din Ministerul Justiției, este asimilat magistraților pe durata îndeplinirii funcției", ordonanța fiind aprobată prin Legea nr. 118/2001 (M. Of. nr. 162/30.03.2001), fără modificări sau completări semnificative în speță.

Prin H.G. nr. 212/2001 (M. Of. nr. 59/5.02.2001), prin care s-a abrogat H.G. nr. 65/1997, privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, s-a introdus în organigrama Ministerului Justiției, funcția de Secretar general, iar conform art. 9 alin. (1) din acest act normativ, se statuează că Ministerul Justiției are un Secretar general și un Secretar general adjunct, numiți, în condițiile legii, prin ordin al ministrului justiției, Secretarul general exercitând atribuțiile stabilite de ministrul justiției, conform alin. (2) al aceluiași articol.

Conform, însă, dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 (M. Of. nr. 164/2.04.2001), privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, Secretarul general al ministerului este funcționar public de carieră, numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism, acesta asigurând stabilitatea funcționării ministerului, continuitatea și realizarea legăturilor funcționale între structurile ministerului, principalele lui atribuții și responsabilități fiind statuate prin alin. (2) al aceluiași articol.

Așadar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 90/2001, privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, era deja în vigoare Legea nr. 118/2001, de aprobare a O.U.G. nr. 179/1999, de modificare și completare a Legii nr. 92/1992, privind organizarea judecătorească.

în condițiile în care potrivit art. 61 din Legea nr. 90/2001, pe data intrării în vigoare a acesteia, pe de o parte, se abrogă orice alte dispoziții contrare, iar, pe de altă parte, doar organizarea și funcționarea ministerelor privind apărarea națională și ordinea publică, sunt reglementate prin legi speciale (potrivit dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 90/2001), personalul din aparatul propriu al celorlalte ministere avea calitatea de funcționar public, bucurându-se de toate drepturile și obligațiile privind Statutul funcționarului public, precum și de salarizarea prevăzută acestora, Ministerul Justiției a emis Ordinele nr. 1374/C din 2 iulie 2001 și nr. 1434/C din 11 iulie 2001, având conținutul mai sus arătat.

în plus, în Anexa nr. 1 Cap. 3 al O.U.G. nr. 177/2002, privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților (M. Of. nr. 924/18.12.2002), aprobată prin Legea nr. 347/2003 (M. Of. nr. 525/22.07.2003), este prevăzută și funcția de Secretar general.

Este cunoscut că prin Legea nr. 161/2003 (M. Of. nr. 279/21.04.2003), s-au adus modificări și completări de esență Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, în anexa Titlului III din lege, fiind prevăzute funcțiile publice, iar printre acestea, la funcțiile publice generale se regăsesc și cele de secretar general și secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, a căror reîncadrare în funcție trebuia să se realizeze conform acestei legi.

De reținut este și faptul că, atât potrivit art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituția României din 1999, cât și conform dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituția revizuită, Statutul funcționarilor publici se reglementează prin lege organică.

Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003, a intrat în vigoare și Legea nr. 303/2004 (M. Of. nr. 576/29.06.2004), privind Statutul magistraților.

Potrivit dispozițiilor art. 2 din această lege, din corpul magistraților fac parte judecătorii, procurorii și magistrații asistenți ai înaltei Curți de Casație și Justiție, care au și calitatea de magistrați.

Conform prevederilor art. 86 alin. (1) din această lege, "personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiției, din Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, din Institutul Național de Criminologie și din Institutul Național al Magistraturii este asimilat magistraților, pe durata îndeplinirii funcției", fără a se face trimitere și la Secretarul general.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, printre cei care "pot fi numiți în magistratură, pe bază de concurs", este prevăzut expres, "personalul de specialitate juridică asimilat magistraților, potrivit prezentei legi", text menținut și în art. 33 din Legea nr. 303/2004, republicată.

Astfel, printr-un raționament juridic simplu se constată că acest personal "asimilat" nu este numit în magistratură, decât potrivit dispozițiilor art. 31 din lege (text menținut și în art. 33 din Legea nr. 303/2004, republicată).

în plus, înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că însuși intimatul-pârât susține în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, că "și la data numirii, atribuțiile Secretarului general erau altele decât cele prevăzute de lege pentru personalul asimilat magistraților din Ministerul Justiției, recurenta neexercitând asemenea atribuții și neavând nici o legătură cu activitatea desfășurată de celălalt personal, în special cel de specialitate juridică, din cadrul Ministerului Justiției".

Mai mult, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut și că, astfel cum rezultă din cartea de muncă a recurentei-reclamante, aceasta nu a fost detașată sau delegată de la vreo instanță sau parchet, neavând niciodată calitatea de personal de specialitate juridică din minister și nici cea de magistrat.

Este de menționat că Legea nr. 303/2004 nu prevede funcția de Secretar general, ci doar H.G. nr. 83/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției (M. Of. nr. 132/11.02. 2005), hotărâre care, însă, a fost adoptată de Guvernul României, astfel cum rezultă din preambulul actului normativ, "în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată și al art. 40 alin. (1) din Legea nr. 90/2001, privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările și completările ulterioare", iar nu a Legii nr. 303/2004.

Art. 9 și 10 din această ultimă hotărâre, reglementează, astfel, instituția Secretarului general, în baza dispozițiilor Legii nr. 90/2001, iar nu a Legii nr. 303/2004.

în contextul faptic și legislativ mai sus arătat, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că neclaritățile reglementării statutului juridic al Secretarului general al Ministerului Justiției, de-a lungul anilor, nu poate fi reținut ca un argument juridic solid, pentru admiterea tezei aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 303/2004.

Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, textul se referă la magistrați, la calitatea de magistrat, iar nu la cei asimilați magistraților. Că aceasta a fost voința legiuitorului, rezultă și din soluția propusă de textul de lege. Soluție potrivit căreia magistrații care au, la data intrării în vigoare a prezentei legi, norma de bază la instituții de învățământ superior, au obligația ca, începând cu anul universitar următor, să-și transfere norma de bază la instanța sau parchetul la care funcționează ori să renunțe la calitatea de magistrat.

Prin urmare, chiar în ipoteza extremă în care s-ar admite că recurenta-reclamantă avea calitatea de asimilat magistratului, aceasta nu avea unde să-și transfere norma, nefuncționând pe lângă instanță sau parchet.

De altfel, este de observat că interpretarea teleologică a textului din Legea nr. 303/2004 relevă faptul că legiuitorul și-a menținut sfera de adresabilitate exprimată anterior prin art. 111 din Legea nr. 92/1992, republicată, în sensul celor având efectiv calitatea de magistrat. Aceasta, întrucât, pe de o parte, activitatea magistratului la instanța de judecată sau la parchet nu trebuie să fie perturbată de aceea din instituția de învățământ superior, iar, pe de altă parte, opțiunea pentru funcția de bază interesează prioritar organizarea și funcționarea instanței sau a parchetului.

De remarcat este și faptul că textul art. 102 din Legea nr. 303/2004 a fost modificat ulterior, primind și o nouă numerotare în Legea nr. 303/2004, republicată, (art. 103), în sensul că: "judecătorii și procurorii care au, la data intrării în vigoare a prezentei legi, norma de bază la instituția de învățământ superior juridic, au obligația ca, începând cu anul universitar următor, să-și transfere norma de bază la instanța sau parchetul la care funcționează ori să renunțe la calitatea de judecător sau procuror".

Fără a reține retroactivitatea acestui text de lege, deci fără a încălca dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, se poate reține, totuși, confirmarea sensului evoluției voinței legiuitorului.

Prin urmare, chiar în ipoteza în care nu se reține că recurenta-reclamantă a deținut o funcție publică, statut care exclude de plano aplicabilitatea dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 303/2004, aplicabilitatea acestui text nu se poate reține nici în ipoteza în care s-ar accepta teza că aceasta a făcut parte din personalul "asimilat" magistraților.

în consecință, înalta Curte de Casație și Justiție a constatat a fi fondate, criticile formulate, atât cu privire la hotărârea instanței de fond, cât și referitor la legalitatea actului atacat. De altfel, în sfera largă a nelegalității actului atacat se situează și aspectul de oportunitate ce ține de sintagma "anul universitar următor", grija legiuitorului pentru a nu crea disfuncționalități în sistemul de învățământ superior prin transferuri de norme și în mijlocul anului universitar, fiind evidentă.

Prin urmare, a fost admis recursul, a fost casată sentința atacată și în fond, a fost admisă acțiunea reclamantei, în limitele precizate, respectiv numai în sensul anulării Ordinului nr. 383/C din 14 martie 2005.

Cu privire la daunele morale solicitate de recurenta-reclamantă, s-a constatat, pe de o parte, că nu a fost indicat corect cuantumul acestora, neprecizându-se moneda, decât în concluziile scrise, iar pe de altă parte, că nu s-au făcut probe în sensul celor susținute, chiar dacă s-a invocat notorietatea mediatizării cazului și consecințele acesteia asupra reputației și carierei recurentei-reclamante.

în plus, înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că însăși faptul că se constată nelegalitatea actului atacat și se dispune anularea acestuia, constituie o reparație suficientă.

De altfel, în acest sens s-a pronunțat frecvent Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când a apreciat că faptul de a constata o încălcare a Convenției, constituie o reparație suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamanți [hotărârea din 17 decembrie 2004, în cauza C. și M., împotriva României (M. Of. nr. 501/14.06.2005)]. Este tot atât de adevărat, însă, că aceasta a ajuns frecvent, deși nu întotdeauna, la concluzia mai sus arătată (de exemplu, Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei [EG], cererea nr. 23118/1996 parag. 56, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 1999 - VIII, dar în sens invers Hotărârea Nikula împotriva Finlandei).

Referitor la cererea privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, s-a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., avându-se în vedere limitele renunțării la judecată, precum și admiterea în parte a acțiunii precizate, în sensul că daunele morale solicitate nu au fost acordate.

în consecință, având în vedere dovezile de achitare a contravalorii asistenței juridice, au fost obligați pârâții, prin apreciere, la plata sumei 15.000.000 lei vechi (1.500 RON), către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată.

← Unităţi ale cooperaţiei meşteşugăreşti. Ajutor de stat...		ICCJ. Decizia nr. 5398/2005. Contencios →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

ICCJ. Decizia nr. 5399/2005. Contencios ICCJ. Decizia nr. 5398/2005. Contencios