ICCJ. Decizia nr. 2110/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea adresată Tribunalului Bacău, reclamanta C.M. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Bacău, pentru ca instanța să dispună anularea hotărârii emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000.
în motivarea acțiunii a arătat faptul că a fost strămutată din motive etnice, dintr-o localitate, în alta, pe teritoriul României, iar Comisia de aplicare a prevederilor Legii nr. 189/2000 i-a respins cererea în mod nejustificat, deși a depus dovezile necesare în susținerea cererii sale.
Tribunalul Bacău, prin sentința civilă nr. 294/D din 11 mai 2005, a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Curții de Apel Bacău, întrucât dispozițiile prevăzute de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, invocată, prevăd expres instanța competentă a soluționa cererile formulate în temeiul legii invocate.
Prin sentința civilă nr. 135 din 14 noiembrie 2005 a Curții de Apel Bacău a fost respinsă acțiunea reclamantei, motivat de faptul că, deși s-a făcut dovada refugiului, acesta s-a datorat operațiunilor de război, și nu persecuțiilor etnice, cum prevăd dispozițiile legii invocate.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamanta, criticând soluția pronunțată, ca netemeinică și nelegală, întrucât instanța a dat o interpretare greșită stării de fapt prezentată și dovedită prin probele administrate. A precizat faptul că, din înscrisurile dosarului, rezultă faptul că familia reclamantei a fost refugiată datorită ocupației ruse, refugiu anterior evenimentelor din august 1944 și refugiul s-a datorat persecuțiilor etnice suferite.
Recursul este fondat.
înalta Curte de Casație și Justiție, analizând motivele invocate, în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, a admis recursul formulat, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru considerentele ce urmează.
în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Din actele și lucrările dosarului, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut faptul că materialul probator administrat la instanța de fond este insuficient, căci înscrisul depus la dosar (extras de pe tabelul nominal de refugiați) face dovada refugiului, dar nu și al persecuției suferite și, ca atare, nu este de natură a lămuri situația de fapt expusă.
Legiuitorul a avut în vedere acordarea drepturilor persoanelor care au suferit persecuții din motive etnice, motiv pentru care instanța de fond va administra probatoriul pe acest aspect.
Având în vedere dispozițiile prevăzute de art. 312-313 și 315 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru completarea probatoriului și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2003/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2115/2006. contencios → |
|---|
