ICCJ. Decizia nr. 2112/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea adresată Curții de Apel Brașov, reclamantul O.Ș. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Brașov, pentru ca instanța să dispună anularea hotărârii emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.
în motivarea cererii a arătat faptul că a fost strămutat, împreună cu familia sa, în perioada cuprinsă între 1942 - 1945 și a suferit aceleași persecuții din motive etnice, ca și familia sa.
Prin sentința civilă nr. 144/F din 2 decembrie 2005 a Curții de Apel Brașov, a fost admisă acțiunea formulată și obligată pârâta să-i recunoască reclamantului, calitatea de refugiat, pentru perioada 15 iulie 1942 - 6 martie 1945.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut faptul că reclamantul se încadrează în dispozițiile legii invocate, întrucât a dovedit persecuțiile etnice suferite pentru perioada reținută în dispozitiv.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, criticând soluția pronunțată, ca netemeinică și nelegală. A arătat faptul că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății și a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, întrucât din probele administrate nu rezultă persecuția pe motive etnice reclamată.
Recursul este fondat.
înalta Curte de Casație și Justiție, analizând motivele invocate, în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, a admis recursul formulat, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru considerentele ce urmează.
în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Din actele și lucrările dosarului , înalta Curte de Casație și Justiție a reținut faptul că nu se poate stabili situația de fapt reclamată, materialul probator administrat la instanța de fond este insuficient și nu conduce la concluzia existenței persecuției pe motive etnice invocată de reclamant.
Astfel, din declarațiile martorilor aflate la dosarul cauzei (atât cele în formă autentică depuse la dosar, cât și declarațiile luate de instanță în cursul judecății cauzei), nu rezultă nici persecuția etnică suferită, dar nici perioada în care se presupune că familia recurentului a fost strămutată. Este stabilită perioada cuprinsă între vara anului 1942, fără o dată certă, până în anul 1946, data revenirii la vechiul domiciliu, fără a se dovedi motivul strămutării.
De altfel, nici reclamantul nu a arătat instanței perioada certă a presupusei strămutări și nici nu a dovedit existența persecuției pe motive etnice invocată.
Instanța de fond, în rejudecare, va completa probatoriul în sensul administrării probelor pentru dovedirea persecuției etnice suferite, dar și a perioadei în care a avut loc strămutarea.
Având în vedere dispozițiile prevăzute de art. 312-313 și 315 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru completarea probatoriului și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2115/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2116/2006. contencios → |
|---|
