ICCJ. Decizia nr. 2591/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, la data de 25 martie 2004, reclamanta Asociația A.A.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și cultelor, anularea certificatului de descărcare de sarcină arheologică nr. 4/2004 din data de 15 ianuarie 2004, eliberat de Direcția Monumente Istorice și Muzee din structura Ministerului Culturii și Cultelor.
Totodată, reclamanta a solicitat instanței să se pronunțe asupra legalității actelor sau operațiunilor care au stat la baza emiterii actului supus judecății.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că actul administrativ dedus judecății contravine prevederilor Legii nr. 5/2000, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național, ale Decretului nr. 187/1990, privind ratificarea Convenției privind patrimoniul mondial, cultural și natural, adoptată de Conferința Generală a Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Științe și Cultură la 16 noiembrie 1972 și ale O.G. nr. 43/2000, privind protecția patrimoniului arheologic, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 378/2001, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 462/2003.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu motivarea că aceasta nu a făcut dovada vătămării într-un drept recunoscut de lege prin emiterea actului administrativ de autoritate dedus judecății, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, iar interesul membrilor asociației nu se confundă cu cel al asociației.
în ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul a arătat că în cauză au fost respectate prevederile art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 43/2000, întrucât certificatul de descărcare arheologică nr. 4/2004, a fost emis în urma consultării Comisiei Naționale de Arheologie, organism științific de specialitate care, bazându-se pe cercetările efectuate, a hotărât descărcarea de sarcină arheologică, doar pentru anumite porțiuni din Masivul Crâsnic și conservarea in situ a celei mai reprezentative porțiuni din masivul indicat.
La data de 14 februarie 2005, petenta SC R.M. SA a depus la dosar, o cerere de intervenție în interes propriu, în temeiul art. 49 C. proc. civ., în calitate de beneficiară a certificatului de descărcare arheologică, solicitând să se constate existența în patrimoniul său, a drepturilor izvorând din certificatul nr. 4/2004, eliberat în mod legal de Direcția Monumente Istorice și Muzee a Ministerului Culturii și Cultelor.
în subsidiar, petenta a solicitat instanței, să califice intervenția, ca fiind accesorie, în interesul pârâtului și să o admită ca atare, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.
Cererea de intervenție a fost încuviințată, în principiu, prin încheierea din data de 8 iunie 2005.
în ședința publică de la aceeași dată, apărătorul intervenientei a formulat o propunere verbală de recuzare a judecătorului care participă la judecarea pricinii, precum și a tuturor judecătorilor Curții de Apel Alba Iulia, în temeiul art. 27 pct. 1 - 7 C. proc. civ.
în aceeași ședință publică, potrivit celor consemnate în încheiere, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei, a respins cererea de recuzare, constatând, pe de o parte, că aceasta a fost formulată cu rea credință, în scopul de a împiedica judecarea procesului, iar pe de altă parte, că recuzarea a fost cerută după închiderea dezbaterilor.
Prin sentința civilă nr. 151 din 20 iunie 2005, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea principală, a anulat certificatul de descărcare arheologică nr. 4 din 15 ianuarie 2004 și a respins cererea de intervenție.
în considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă, întrucât este o asociație non-profit, animată de interesul de a demonstra nelegalitatea măsurii luate de pârât și efectul prejudiciabil asupra interesului general și implicit, al membrilor asociației, iar conduita și acțiunea reclamantului se fundamentează pe dispoziții legale care permit oricărei persoane, inclusiv unei asociații, să demonstreze invaliditatea măsurilor ce nu sunt destinate să protejeze valori arheologice de importanță universală.
în ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că din probele administrate în cauză a rezultat că pârâtul a emis certificatul de descărcare arheologică, fără să-și respecte obligațiile prevăzute de art. 2, 5, 7 și 13 din Legea nr. 150/1997 privind ratificarea Convenției europene pentru protecția patrimoniului arheologic, adoptată la 16 ianuarie 1992 și fără să aibă la bază criterii și parametri care să reflecte compatibilitatea între folosirea și exploatarea subsolului prin exploziile preconizate și interesul arheologic al vestigiilor din subsolul zonei.
Instanța de fond a mai reținut că pârâtul nu a dat dovadă de transparență în verificarea întrunirii condițiilor impuse de art. 2 din O.G. nr. 43/2000.
în consecință, instanța a reținut că "actul administrativ a fost emis prin încălcarea legii, în prejudiciul interesului public și în interesul personal al intervenientei, iar judecătorul nu poate trece sub tăcere încălcarea esențială a legii și să confirme un avantaj, pe care partea tinde să-l păstreze dintr-o astfel de activitate".
Sentința menționată a fost atacată cu recurs, în termenul legal, de către pârât și de intervenientă.
Recurentul-pârât a criticat sentința pentru nelegalitate, în temeiul art. 3041C. proc. civ., arătând că instanța de fond a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. în acest sens, a arătat că "interesul de a demonstra nelegalitatea măsurii luate de pârât", așa cum se reține în considerentele sentinței, nu corespunde definiției interesului legitim, iar acest considerent poate conduce la concluzia unei antepronunțări a instanței.
în ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond nu a reținut caracterul preventiv al cercetărilor arheologice desfășurate în perimetrul Roșia Montană, așa cum este definit în O.G. nr. 43/2000, privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, republicată.
Reluând apărările formulate în fața instanței de fond, recurentul-pârât a arătat, în esență, că declararea întregului Masiv Crâsnic, drept protejat in situ, printr-o decizie științifică a Comisiei Naționale de Arheologie, a fost urmată de emiterea unui aviz pentru descărcarea de sarcină arheologică, aviz care a stat la baza certificatului nr. 4/2004.
Prin acest aviz, aceeași comisie a hotărât descărcarea de sarcină arheologică pentru anumite porțiuni din zonă și conservarea in situ doar a zonei celei mai reprezentative din Masivul Crâsnic.
De asemenea, recurentul-pârât a arătat că singurul organism științific de specialitate, cu rol consultativ în domeniul patrimoniului arheologic, este Comisia Națională de Arheologie, care funcționează pe lângă Ministerul Culturii și Cultelor, sub autoritatea științifică a Academiei Române, conform art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 43/2000, republicată.
Recurenta-intervenientă a solicitat, în principal, casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la o altă instanță egală în grad, iar în subsidiar, modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca lipsită de interes, ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă ori ca neîntemeiată, pentru motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-intervenientă a arătat că judecătorul recuzat a soluționat cererea de recuzare, încălcând prevederile art. 30 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "recuzarea judecătorului se hotărăște de instanța respectivă, în alcătuirea căreia nu poate să intre cel recuzat".
în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-intervenientă a arătat că instanța de fond a soluționat excepțiile invocate în cauză, cu aplicarea și interpretarea prevederilor Legii nr. 29/1990, în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în contencios administrativ, condițiile cerute pentru a fi parte într-o astfel de acțiune și interesul legitim protejat.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că în hotărârea atacată nu sunt indicate concret cauzele de nulitate a certificatului de descărcare de sarcină arheologică, se fac referiri la texte de lege care nu au relevanță față de obiectul cererii, iar soluția pronunțată nu este fundamentată pe probe, ci pe simple aprecieri subiective.
în faza procesuală a judecării recursurilor, au fost depuse la dosar, cereri de intervenție accesorie, în interesul intimatei-reclamante, cereri de intervenție formulate de Centrul de Resurse Juridice, Fundația T.M. și Asociația C.I.L., care au solicitat respingerea recursurilor, cu menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
în motivarea cererilor de intervenție accesorie, petentele au formulat apărări în sprijinul intimatei-reclamante, atât în combaterea motivelor de recurs ale celor două recurente, cât și cu privire la aspecte ce țin de fondul cauzei, referitoare la nelegalitatea actului administrativ dedus judecății.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a arătat că sentința recurată este legală și temeinică, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.
Astfel, intimata-reclamantă a arătat că organizațiile neguvernamentale au dreptul să acționeze în justiție, potrivit art. 87 din Legea nr. 137/1995 privind protecția mediului (în vigoare la data judecării cererii) și prevederilor corespunzătoare din Legea nr. 86/2000, pentru ratificarea Convenției de la Aarhus.
Cu privire la criticile referitoare la procedura de soluționare a cererii de recuzare, intimata-reclamantă a arătat că instanța de fond a reținut corect că părțile trebuie să își exercite drepturile procesuale cu bună credință, considerând cererea ca fiind abuzivă.
Referindu-se la temeinicia soluției de anulare a certificatului de descărcare arheologică, intimata-reclamantă a arătat că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză și a aplicat în mod corespunzător prevederile legale incidente.
Prin încheierea din data de 29 iunie 2006, înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, cererile de intervenție accesorie, în temeiul art. 52 C. proc. civ.
Examinând cauza, în raport cu motivele de recurs formulate și cu prevederile art. 3041C. proc. civ., ținând seama de cererile și susținerile părților, Curtea a constatat că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
Potrivit art. 30 alin. (1) C. proc. civ., recuzarea judecătorului se hotărăște de instanța respectivă, în alcătuirea căreia nu poate să intre cel recuzat, iar în temeiul art. 31 alin. (3) din același cod, în cursul judecării cererii de recuzare nu se va face niciun act de procedură.
Aceste prevederi legale ce reglementează procedura de soluționare a cererii de recuzare, au fost încălcate de instanța de fond, care a soluționat cererea de recuzare, în ședință publică, prin încheierea din data de 8 iunie 2007, în aceeași compunere a completului de judecată.
Participarea judecătorului recuzat la soluționarea cererii de recuzare atrage nulitatea hotărârii, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru că prin respingerea cererii de recuzare chiar de către judecătorul recuzat s-a produs părții, o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură nelegal.
Constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) din același cod, Curtea a admis recursul și a casat sentința atacată.
Văzând dispozițiile art. 313 C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, înalta Curte de Casație și Justiție poate trimite cauza, spre o nouă judecată, altei instanțe de același grad, atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, în vederea eliminării oricărei posibilități de alterare a încrederii părților în imparțialitatea judecătorilor, înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza, spre rejudecare, Curții de Apel Brașov.
Față de această soluție dată asupra recursului, examinarea celorlalte motive de recurs a devenit inutilă în această fază procesuală, urmând ca toate susținerile și apărările părților să fie analizate de instanța de fond, cu ocazia rejudecării cauzei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2594/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2527/2006. Contencios → |
|---|
