ICCJ. Decizia nr. 2590/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 837 din 28 aprilie 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei L.J., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Străini - Ministerul Administrației și Internelor, a anulat decizia nr. 664470/CV/1 din 17 ianuarie 2005 și a obligat pârâta, să-i acorde reclamantei, regimul tolerării în România, conform prevederilor art. 200 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că dată fiind situația familială a reclamantei - soțul și fiul său având drept legal de ședere, până la data de 19 februarie 2006, îndepărtarea sa de pe teritoriul României ar însemna o îngrădire a dreptului la viață familială, prevăzut de art. 26 din Constituția României și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără ca din împrejurările concrete ale cauzei să rezulte că vătămarea acestui drept fundamental ar fi o măsură necesară și proporțională cu scopul urmărit de autoritatea pârâtă.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal, pârâta Autoritatea pentru Străini, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta critică hotărârea fondului, pentru aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 98 și 99 din o.u.g. nr. 194/2002, susținând că în cauză nu există motive obiective care să o împiedice pe reclamantă să părăsească teritoriul României.
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare în recurs, dar în cadrul probei cu înscrisuri a depus copii de pe permisele de ședere ale soțului J.L. și fiului J.X., din care rezultă că aceștia au un drept legal de ședere în România, până la data de 16 martie 2007, primul, pentru desfășurarea de activități comerciale, iar secundul, reîntregirea familiei.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivului de recurs formulat, dar și dispozițiilor art. 3041C. proc. civ., în raport cu probele administrate, înalta Curte a reținut că recursul este nefondat.
Intimata-reclamantă se află în România din anul 1999, având drept legal de ședere până la data de 24 februarie 2003, după care i s-a refuzat prelungirea dreptului de ședere, în scopul desfășurării de activități comerciale. La data de 28 noiembrie 2003, Oficiul Național pentru Refugiați i-a aprobat accesul la procedura de acordare a statutului de refugiat în România, redobândind drept legal de ședere până la 15 zile după respingerea irevocabilă a cererii sale, prin decizia nr. 2935 din 9 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția a VIII-a. Cererea de acordare a tolerării a fost formulată la data de 16 decembrie 2004, fiind respinsă prin decizia nr. 664470/CA/1 din 17 ianuarie 2005, anulată de instanța de fond.
Prin urmare, instanța de fond a reținut corect că intimatei-reclamante îi sunt aplicabile prevederile art. 99 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, în sensul că poate beneficia de acordarea tolerării, întrucât este fostă solicitantă, a statutului de refugiat și, din motive obiective, nu a părăsit România în termenul stabilit de lege.
Cât privește analiza motivelor obiective, sensul noțiunii fiind definit de art. 98 alin. (2) din același act normativ, în hotărârea examinată s-a arătat că acestea trebuie analizate conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, care prevede că în cazul existenței unei neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Necontestat, în cazul de față, celula familială este deja constituită pe teritoriul țării gazdă - România, atât soțul, cât și fiul intimatei-reclamante având, cum s-a arătat, drept legal de ședere și beneficiind, potrivit art. 18 din Constituție, de protecția persoanelor și averilor.
Refuzul acordării tolerării și, implicit, îndepărtarea sa de pe teritoriul României ar însemna o îngrădire a dreptului la viața familială, prevăzut de art. 26 din Constituția României și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără ca din împrejurările concrete să rezulte că vătămarea acestui drept fundamental ar fi o măsură necesară și proporțională cu scopul urmărit de recurentă, în sensul art. 49 alin. (2) din Constituția României și art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană. Rezultă, astfel, că prima instanță a interpretat și aplicat corect prevederile art. 98 și 99 din O.U.G. nr. 194/2002, astfel că în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și a art. 312 C. proc. civ., recursul de față a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2527/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2499/2006. Contencios → |
|---|
