ICCJ. Decizia nr. 1007/2007. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1007/2007
Dosar nr. 3490/40/2006
Şedinţa publică din 16 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia comercială şi de contencios administrativ reclamantul Ş.C. a chemat în judecată pe pârâţii I.G.P.F.B. şi M.A.I. solicitând reîncadrarea sa în cadrul Poliţiei de Frontieră, acordarea de daune materiale, constând în drepturile salariale pentru funcţia de ofiţer, începând cu data de 10 aprilie 1990, şi de daune morale, în cuantum de 100.000 RON.
În motivarea acţiunii, reclamantul arată că are studii militare, specialitatea grăniceri şi a fost trecut în rezervă la data de 18 noiembrie 1979. Reclamantul precizează că, deşi în anii 1990 şi 1997 a solicitat reîncadrarea, rapoartele sale au fost respinse.
În plus, reclamantul susţine că a fost vătămat într-un drept recunoscut de lege, respectiv dreptul la muncă, prin refuzul pârâtului de a-l reîncadra ca ofiţer în poliţia de frontieră.
Tribunalului Botoşani, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 408 din 6 septembrie 2006, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava, având în vedere dispoziţiile art. 158-159 pct. 2 C. proc. civ, raportate la art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 238 din 18 octombrie 2006, a respins excepţia de tardivitate a acţiunii şi a respins ca nefondată acţiunea reclamantului.
În ceea ce priveşte excepţia de tardivitate, Curtea a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamant la data de 28 iunie 2006, înăuntrul termenului de un an, reglementat de art. 11 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat, în raport de dispoziţiile art. 79 alin. (1) C. muncii şi art. 9 alin. (5) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, că răspunsul trimis reclamantului de către I.G.P.F.B. este legal şi temeinic şi că, în speţă, nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al pârâţilor de a soluţiona cererea acestuia de a fi reîncadrat în cadrul poliţiei de frontieră.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a formulat recurs, în termen legal, reclamantul Ş.C., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei, admiterea acţiunii şi acordarea de despăgubiri.
În cadrul cererii de recurs se arată de către recurent că a depăşit vârsta legală pentru a fi reîncadrat, motiv pentru care renunţă la judecarea acestui capăt de cerere, dar îşi menţine cererea de acordare a daunelor materiale şi morale.
În motivare, recurentul a arătat că prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la fondul cererii deduse judecăţii, respectiv asupra refuzului nejustificat al pârâţilor de a-l reîncadra în calitate de ofiţer la poliţia de frontieră.
Analizând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ, Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului ca nefondat.
Sentinţa criticată este legală şi temeinică, în speţă nefiind incidente cazurile prevăzute de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ, în vederea casării sau modificării hotărârii.
Instanţa de fond a analizat pe fond acţiunea recurentului-reclamant şi a apreciat că intimaţii-pârâţi nu au refuzat în mod nejustificat să-i soluţioneze cererea, faţă de dispoziţiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, care prevăd că încadrarea unor specialişti în poliţie se realizează prin concurs sau examen, după caz.
În plus, Înalta Curte reţine că recurentul a solicitat numai plata unor daune materiale şi morale, renunţând la cererea având ca obiect obligarea pârâţilor la reîncadrarea sa.
Conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Aşadar, instanţa trebuie să se pronunţe numai asupra pretenţiilor concrete pe care le formulează un reclamant; acesta din urmă este cel care fixează cadrul procesual prin indicarea unui anumit obiect pentru cererea de chemare în judecată, fiind aplicabil principiul disponibilităţii.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice emitente sau dacă nu a primit un răspuns, în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4) din lege, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daunele morale; de asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Pe de altă parte, art. 18 alin. (1) din actul normativ în discuţie prevede că instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ sau să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris. Alin. (3) din acelaşi articol precizează că, în cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
Din interpretarea sistematică şi logică a acestor prevederi legale rezultă că cererea cu privire la acordarea de daune materiale şi morale este o cerere accesorie, cererea principală fiind în cazul de faţă obligarea autorităţii pârâte la rezolvarea favorabilă a cererii părţii adverse, prin dispunerea reîncadrării sale în cadrul poliţiei de frontieră.
Este firesc să se respecte principiul disponibilităţii, care guvernează procesul în materia contenciosului administrativ şi, în consecinţă, faţă de împrejurarea că recurentul-reclamant a solicitat numai acordarea unor despăgubiri, această cerere urmează a fi respinsă.
Prin urmare, pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 304 1 C. proc. civ, precum şi la art. 306 alin. (2) C. proc. civ, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Ş.C. împotriva sentinţei nr. 238 din 18 octombrie 2006 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8/2007. Contencios. Refuz soluţionare cerere.... | ICCJ. Decizia nr. 1028/2007. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
