ICCJ. Decizia nr. 1028/2007. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1028/2007
Dosar nr. 38558/2/2005
Şedinţa publică din 20 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1074 din 17 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. 4823/2005, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâta A.D.S., fiind declinată competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta SC T.C.E. SRL Piatra Neamţ, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că între părţile în proces s-a încheiat un contract de arendă, conform voinţei lor comune şi că de esenţa contractelor comerciale sau civile este negocierea clauzelor contractuale şi încheierea actului ca urmare a acestei negocieri.
Pe de altă parte, a considerat instanţa că particularitatea contractelor administrative este că una dintre părţi este o autoritate administrativă, iar conţinutul contractului vizează un interes general, formulat în clauze pe care cealaltă parte le acceptă fără negocieri.
A considerat instanţa că invocarea ca temei a dispoziţiilor art. 2 lit. c) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (de către reclamantă) nu atrage automat competenţa instanţei de contencios administrativ.
A apreciat instanţa că A.D.S., ca instituţie de interes public cu caracter financiar şi comercial, în calitate de contractant (în contractul dedus judecăţii) nu a acţionat în regim de putere publică, ci a negociat clauzele, pe poziţie de egalitate cu reclamanta.
În fine, calificând contractul de arendă ca unul comercial, instanţa a stabilit (şi în raport cu dispoziţiile Legii nr. 268/2001) că A.D.S. a avut calitatea de comerciant în contract, astfel încât sub aspectul competenţei sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recursul de faţă reclamanta, cererea fiind legal timbrată.
În motivarea cererii, reclamanta susţine, în esenţă, că scopul contractului de arendare în discuţie în cauză are ca finalitate punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Mai susţine recurenta că pârâta îşi exercită, în speţă, atribuţiile de administrare, gestionare şi exploatare a bunurilor din domeniul public al statului, acesta fiind un al doilea argument al calificării contractului ca administrativ.
Memoriul separat depus peste termenul legal de recurs, nu va fi analizat de Curtea de faţă, având în vedere şi considerentele încheierii din 28 noiembrie 2006 prin care s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata A.D.S.
În concluziile scrise depuse înainte de dezbaterile în fond asupra recursului, recurenta reiterează susţinerile din cererea iniţială, dar aduce şi argumente noi privind calitatea de „ne-comerciant" a societăţii, în calitatea ei de arendaş, în contract, dar aceste argumente nu vor putea fi analizate, dat fiind neinvocarea lor înlăuntrul termenului legal de motivare a recursului (art. 303 alin. (1) C. proc. civ.).
Recursul nu se fondează.
Obiectul acţiunii îl constituie obligarea A.D.S. să încheie un act adiţional la contractul de arendă, încheiat de părţile în proces, act prin care s-a prevăzut, la art. 2.1, arendarea suprafeţei de 56.905 ha teren cu destinaţie agricolă în perimetrul Insulei Mari a Brăilei.
Prin cererea sa, reclamanta solicită obligarea la încheierea actului adiţional dar nu oricum, ci cu respectarea strictă a dispoziţiilor art. 2.5 şi a Cap. XII din contract, evocând un litigiu în curs între părţi şi imposibilitatea de a fi scoasă afară de pe terenul primit în arendă, fără a primi despăgubirea reprezentând contravaloarea investiţiilor sale neamortizate.
Aşadar, raportul juridic existent între părţi este unul de egalitate în care au negociat liber clauzele pe care acum le invocă reciproc, cerând respectarea lor.
Chiar dacă acest contract care are ca temei o lege specială, Legea nr. 268/2001, nu este unul comercial tipic, din analiza clauzelor sale rezultă că el se apropie cel mai mult de contractul comercial, fie măcar din voinţa părţilor de a supune orice litigiu ce s-ar ivi între ele „Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional" (Cap. X „Litigii").
Cum în speţă se solicită obligarea celeilalte părţi contractante de a încheia un act adiţional la contract, refuzul co-contractantei se circumscrie raporturilor contractuale iniţial încheiate de părţi, astfel încât competenţa va aparţine tot instanţei comerciale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC T.C.E. SRL Piatra Neamţ, împotriva sentinţei civile nr. 1074 din 17 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 4198,91 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1007/2007. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1072/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
