ICCJ. Decizia nr. 1856/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1856
Dosar nr. 4938/2/2007
Şedinţa publică din 13 mai 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului constată că:
Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta B.P. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Arhivele Naţionale, obligarea pârâţilor la plata drepturilor băneşti reprezentând prima de vacanţă, aferentă anilor 2001-2003, actualizate cu rata inflaţiei, în funcţie de data încheierii raporturilor de muncă cu pârâtul.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că a fost în raporturi de serviciu cu pârâta, raporturi guvernate de Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, iar potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din lege, are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
A mai arătat reclamanta faptul că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, astfel încât nu a putut beneficia de acest drept în anii 2001-2003, deşi dreptul subzistă şi în prezent, textul care îl prevede fiind în vigoare.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi a depus totodată cerere de chemare în garanţie a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor solicitând ca în cazul în care cade în pretenţii să fie obligat Ministerul Economiei şi Finanţelor să vireze către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative sumele solicitate de reclamantă. A mai invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele aferente anilor 2001-2003.
Prin sentinţa civilă nr. 2680 din 31 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamantei B.P. privind plata primelor de vacanţă pe perioada solicitată. De asemenea, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocate de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, pe de o parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001-2003 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată în dosar, instanţa de fond a reţinut că nu există nici o legătură între cele două ministere, iar sumele de bani ce se solicită nu sunt la dispoziţia MEF.
Cu privire la excepţia de prescripţie invocată s-a arătat că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data de 1 ianuarie 2007, întrucât până la acea dată dreptul solicitat de reclamanţi a fost suspendat în mod succesiv de legiuitor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Arhivele Naţionale, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs Ministerul Internelor şi Reformei Administrative susţine că instanţa de fond a aplicat greşit legea în cauza dedusă judecăţii, neobservând că deşi potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcţionarul public are dreptul la o primă de concediu, totuşi, acordarea primei a fost suspendată în anii 2001-2006 prin legile bugetului de stat pentru anii 2001-2005, legi care sunt în acord cu prevederile constituţionale, iar aplicarea lor este obligatorie inclusiv funcţionarilor publici.
Mai arată recurentul că instanţa de fond în mod greşit a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, întrucât prin admiterea cererii de chemare în garanţie instanţa de fond nu ar fi făcut decât să uşureze executarea obligaţiei de plată pe care o avea M.I.R.A. în urma admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, evitând ca demersurile privind obţinerea sumelor necesare plăţii să rămână fără rezultat.
Recurentul a criticat soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei privind prescripţia dreptului la acţiune, motivat de faptul că acest drept se prescrie în termenul de 3 ani de la data la care acele drepturi erau datorate.
Recurenta Arhivele Naţionale a susţinut în motivele de recurs că prima de concediu este un drept salarial suplimentar, care a fost reglementat cu scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii funcţionarilor publici , în măsura în care resursele financiare ale bugetului permit aceasta. Beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este şi prima de concediu, nu constituie un drept constituţional fundamental, iar art. 138 alin. (5) din Constituţia României se referă la stabilirea sursei de finanţare, acoperirea resurselor financiare din sursa stabilită fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, care priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern.
Un argument în plus în sprijinul celor precizate, îl reprezintă adoptarea OUG nr. 146/2007, arată recurenta, pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006.
Recursurile sunt nefondate.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate pentru considerentele expuse în continuare.
Prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a prevăzut dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001-2006, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia şi aceasta pentru că s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară, s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Având în vedere aceste considerente, nu poate fi admisă teoria recurenţilor cu privire la împlinirea prescripţiei şi constatarea pe cale de excepţie a prescrierii dreptului la acţiune, întrucât prin suspendarea exerciţiului acestui drept, reclamanţii s-au aflat în imposibilitate de a solicita aplicarea acestuia.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se vor respinge recursurile declarate în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (l) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Arhivele Naţionale împotriva sentinţei civile nr. 2680 din 31 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1816/2007. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1857/2007. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
