ICCJ. Decizia nr. 3516/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3516/200.
Dosar nr. 2687/57/200.
Şedinţa publică din 25 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 49 din 27 aprilie 2007, a respins ca inadmisibilă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul R.I. împotriva pârâtului Guvernului României, admiţând cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de intervenientul Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul a solicitat să se constate neconstituţionalitatea HG nr. 1550/2004 şi OUG nr. 4/2005, iar după pronunţarea Curţii Constituţionale instanţa să dispună obligarea pârâtului, prin autorităţile din subordine, să revină asupra recalculării pensiei realizată prin Decizia de pensionare nr.63589/30 iunie 2005 şi să-i fie întocmit punctajul anual, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 9, art. 7 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, art. 15, art. 34, art. 47, art. 50 din Constituţia României.
Prin încheierea nr. 12 din 3 noiembrie 2006 s-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a HG nr. 1550/2004 este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, hotărârile de guvern neîncadrându-se în categoria actelor normative asupra constituţionalităţii cărora se pronunţă Curtea Constituţională, motiv pentru care, sub acest aspect, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, cererea de sesizare a fost respinsă.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor OUG nr. 4/2005 s-a apreciat că aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei şi nu este contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispunându-se sesizarea Curţii Constituţionale şi suspendarea cauzei.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor OUG nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat a fost respinsă prin Decizia nr. 120 din 15 februarie 2007, pronunţată de Curtea Constituţională, în dosarul nr. 2274/D/2006.
Prin urmare, dat fiind caracterul acţiunilor formulate împotriva ordonanţelor guvernului care au o reglementare specială în Legea nr. 554/2004, prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 9 alin. (3) teza finală din acest act normativ, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind inadmisibilă.
Întrucât reclamantul este partea căzută în pretenţii, în sensul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cererea acestuia privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul R.I. solicitând casarea ei şi, în urma rejudecării fondului, admiterea acţiunii cu care a fost sesizată prima instanţă şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată pentru fond şi recurs.
Au fost invocate în drept dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi art. 3041 C. proc. civ., susţinându-se că au fost încălcate prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi citarea părţilor,deşi excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, iar în raport de aceste erori judiciare s-a reţinut în mod greşit calitatea sa de parte decăzută în pretenţii, cu consecinţa neacordării cheltuielilor de judecată.
S-a apreciat, de asemenea, că eroarea săvârşirii de prima instanţă nu poate fi justificată nici prin invocarea art. 6 din C.E.D.O., judecata putând avea loc în mod public chiar şi fără citarea părţilor.
Recursul nu este fondat.
Examinând actele dosarului şi criticile recurentului prin prisma dispoziţiilor art. 304, art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speţă nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.
Prima instanţă a fost sesizată cu o acţiune împotriva unei ordonanţe a guvernului, formulată în condiţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004.
Respectând procedura instituită prin acest text de lege, instanţa a sesizat Curtea Constituţională, prin încheiere motivată, suspendând soluţionarea cauzei pe fond, iar în raport cu soluţia adoptată asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dat eficienţă, în mod corect, prevederilor alin. (3),teza finală, al art. 9, respingând acţiunea ca inadmisibilă pe fond.
Este real faptul că prin art. 9 alin. (3), teza I-a, din Legea nr. 554/2004 s-a instituit obligarea repunerii cauzei pe rol, cu citarea părţilor pentru termenul stabilit, după pronunţarea Curţii Constituţionale, numai pentru ipoteza în care ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională, însă măsura dispusă de prima instanţă, în considerarea dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., coroborate cu art. 20 din Constituţia României, nu este de natură a-i produce reclamantului vreo vătămare în drepturile sale procesuale, fiind luată, dimpotrivă, pentru realizarea dreptului său la publicitatea procedurii, garantat prin dispoziţiile paragr. 1 al art. 6 din C.E.D.O. Necesitatea respectării acestui drept a impus, de altfel, modificarea prevederilor art. 9 alin. (3), realizată prin Legea nr. 262/2007, în sensul instituirii obligaţiei de repunere a cauzei pe rol şi acordarea unui termen, cu citarea părţilor, în toate situaţiile, după pronunţarea Curţii Constituţionale, fără a se distinge în raport cu soluţia adoptată asupra excepţiei.
Prin urmare, cum prima instanţă s-a pronunţat în limitele impuse de lege, asupra unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale date în competenţa sa, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., invocat de recurent, nu poate fi reţinut.
Acest motiv de casare vizează, de altfel, numai încălcarea unor atribuţii constituţionale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale, prin sintagma „depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" înţelegându-se doar incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, prin săvârşirea unor acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţii constituite în stat, ceea ce în speţă nu s-a realizat.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenţii" utilizată de art. 274 C. proc. civ., aceasta constituind aşadar temeiul juridic al restituirii.
Cum, în speţă, s-a impus adoptarea soluţiei de respingere a acţiunii ca fiind inadmisibilă, în condiţiile art. 9 alin. (3), teza finală din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a reţinut în mod corect culpa procesuală a reclamantului, cu consecinţa imposibilităţii admiterii cererii acestuia de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii şi sub acest aspect.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.I. împotriva sentinţei civile nr. 49 din 27 aprilie 2007 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3468/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3542/2007. Contencios → |
|---|
