ICCJ. Decizia nr. 4457/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4457/2007
Dosar nr. 35336/3/2006
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1452 din 29 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.E.F. şi a obligat pârâtul M.A.E. la plata sumelor reprezentând contravaloarea primelor de concediu pentru perioada 2001 - 2005 pentru membrii de sindicat S.N.F.P., în cuantum actualizat cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective. Totodată a respins cererea formulată împotriva pârâtului M.E.F. ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că dreptul la prima de concediu a fost acordat prin art. 34 alin. (2) din Legea 188/1999, care a intrat în vigoare la data de 8 ianuarie 2000, aplicarea acestor prevederi legale fiind suspendată succesiv până la 31 decembrie 2006.
A constatat prima instanţă că măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispoziţiilor legale, neputând echivala cu pierderea dreptului însuşi, în acest sens fiind şi Decizia nr. 23 din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.E.F., instanţa de fond a reţinut că această instituţie nu are printre atribuţii obligaţia plăţii de fonduri din bugetul de stat, nefiind ordonator de credite în raport cu membrii sindicatului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul M.A.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul prevederilor art. 304 punctul 9 teza a II-a C. proc. civ.
Susţine în esenţă că M.A.E. s-a conformat prevederilor legale în materia bugetului de stat care au suspendat în mod succesiv plata primei de concediu între anii 2001 - 2006, astfel încât nu se poate reţine vreo culpă în conduita instituţiei, având în vedere şi aspectul că M.E.F. a fost iniţiatorul actelor normative de suspendare a prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea 288/1999 privind statutul funcţionarilor publici.
Recursul este nefondat.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2001 şi 2002.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, amplu şi corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.A.E., împotriva sentinţei civile nr. 1452 din 29 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4456/2007. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4472/2007. Contencios. Expropriere. Recurs → |
|---|
