ICCJ. Decizia nr. 4675/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4675/2007
Dosar nr. 41115/3/2006
Şedinţa publică din 4 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta Popa Cristina a chemat în judecată M.F.P., solicitând instanţei ca în contradictoriu cu acesta să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2001 – 2005, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective, precum şi daunele-interese aferente, potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, în perioada menţionată a avut statutul de funcţionar public în cadrul M.F.P., statut ce îi conferă dreptul la sumele reprezentate de primele de vacanţă prevăzute de art. 33 alin. (2) (devenit art. 34 după republicare) din Legea nr. 188/1999, iar suspendarea aplicării beneficiarului acestui drept bănesc reprezintă o restrângere nelegală.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1551 din 6 iunie 2007 a respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi prematurităţii acţiunii invocate de Ministerul Finanţelor Publice ca fiind neîntemeiate.
Totodată, a admis acţiunea reclamantei P.C. şi a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei prima egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pentru anii 2001 – 2005, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.
De asemenea, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind daunele interese.
Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului a reţinut că suspendarea prevederilor legale referitoare la primele de concediu, este o măsură dilatorie, care a amânat acordarea drepturilor funcţionarilor publici la prima de concediu, neavând efect asupra existenţei dreptului, cererea reclamantului fiind întemeiată, urmează a fi admisă.
Cât priveşte capătul de cerere privind daunele interese, instanţa a reţinut că pârâta a avut o justificare legală în neacordarea primelor de concediu, iar plata drepturilor reprezentând prime, prin actualizarea acestora la data plăţii, reprezintă o reparaţie suficientă şi echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs pârâtul M.E.F.
Recurentul a susţinut în esenţă că, acordarea primei de concediu a fost suspendată succesiv în perioada 2001 – 2006 prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă a Constituţiei României, a legislaţiei bugetare şi a salarizării funcţionarilor publici.
A mai susţinut că, cererea de acordare a primelor de concediu este netemeinică şi prin aceea că legea bugetului de stat constituie norma specială în ceea ce priveşte finanţarea şi repartizarea resurselor bugetare iar dispoziţiile referitoare la primele de vacanţă sunt suspendate prin legea bugetului de stat, motiv pentru care nu-şi produc efectele pe perioada suspendării.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Este de necontestat faptul că, prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 – 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2001 şi 2005.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinţei civile nr. 1551 din 6 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4577/2007. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2684/2007. Contencios → |
|---|
