ICCJ. Decizia nr. 171/2008. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 171/2008
Dosar nr. 23/30/2007
Şedinţa de la 17 ianuarie 2008
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 21 decembrie 2006 şi înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia civilă, sub nr. 23/30/2007, reclamanţii M.C., B.G. şi S.M. au chemat în judecată pe pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea acestora la plata de despăgubiri constând în drepturi salariale reprezentând 30% din indemnizaţia de încadrare brută, conform O.U.G. nr. 43/2002 pentru perioada noiembrie 2002-aprilie 2004 către toţi reclamanţii; de 40% pentru perioada 01 mai 2004-31 decembrie 2004 pentru reclamanţii M.C. şi B.G. şi pentru perioada 01 mai 2004-31 iulie 2005 pentru reclamantul S.M.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a constatat existenţa unei discriminări directe, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 137/2000, modificată şi completată.
Prin această hotărâre s-a constatat că acordarea sporului de 30% şi ulterior de 40% numai anumitor categorii de personal, conduce la aplicarea unui tratament diferenţiat între magistraţii care efectuează urmărirea penală în cauzele de corupţie şi cei care participă la judecarea acestora, în raport de ceilalţi magistraţi.
Pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei în raport de prevederile art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune pentru perioada 2002-2003, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1998.
Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Pe fondul cererii, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, acordarea sporului numai pentru anumite categorii de magistraţi nu constituie discriminare, astfel cum aceasta este definită în legea privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare.
Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin mandatar D.G.F.P. Timiş, prin întâmpinarea formulată, a ridicat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea ca inamisibilă a cererii de chemare în garanţie. S-au invocat prevederile art. 18 alin. (2) lit. b) şi art. 28 lit. e) din Legea nr. 500/2002, art. 60-63 C. proc. civ., art. 47 alin. (4) din Legea nr. 500/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 1694/PI din 15 august 2007, pronunţată în Dosarul nr. 23/30/2007, Tribunalul Timiş, secţia civilă, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Timiş a reţinut că instanţa competentă să soluţioneze litigiile privind drepturile salariale ale magistraţilor este Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, conform art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006.
S-a mai reţinut că dispoziţiile cuprinse în C. muncii – Legea nr. 53/2003 au caracter de normă generală, iar dispoziţiile ce alcătuiesc conţinutul O.U.G. nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 45/2007 au caracter de normă specială, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) C. muncii.
Învestită prin declinarea competenţei materiale, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2456 din 11 octombrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 23/30/2007 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Timiş, secţia civilă.
În considerente, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 27/2006, deoarece reclamanţii în calitate de magistraţi, nu contestă modul de stabilire a drepturilor salariale şi nu au urmat procedura prealabilă prevăzută de art. 36 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 27/2006.
S-a mai constatat că acţiunea reclamanţilor are ca obiect plata sporului acordat magistraţilor care sunt implicaţi în soluţionarea cauzelor privind infracţiuni de corupţie.
Faţă de natura cauzei şi obiectul acesteia, despăgubiri băneşti, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 168/1996 – dreptul comun în materie, competenţa de soluţionare în primă instanţă, revenind Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului, în temeiul prevederilor art. 20, 21 şi 22 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Timiş, pentru următoarele considerente:
Obiectul acţiunii reclamanţilor îl reprezintă plata unor drepturi salariale restante pe perioada 2002-2005.
Prevederile cuprinse în art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 45/2007, se referă la personalul salariat potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă care, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie la organele de conducere, prevăzute în mod expres în text.
Drepturile salariale se stabilesc după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de preşedintele C.S.M. sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 9 din O.U.G. nr. 27/2006.
Reclamanţii nu au contestat modul de stabilire a drepturilor salariale, conform art. 9 sus-menţionat, şi nu aveau obligaţia să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art. 36 alin. (1) cum nu aveau obligaţia să se adreseze instanţei de contencios administrativ competente, în cazul în care erau nemulţumiţi de soluţionarea contestaţiei [art. 36 alin. (2)].
Cererea reclamanţilor se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) C. muncii, conform cărora „prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii”.
În speţă, nu există o lege specială derogatorie, iar sintagma „raporturile de muncă” trebuie înţeleasă în sens larg, aplicându-se nu numai persoanelor care au încheiat un contract tipic de muncă.
Prevederile C. muncii se aplică tuturor categoriilor de salariaţi (magistraţi, funcţionari publici cu statut special, etc.), cât timp nu există o lege specială derogatorie.
Cum în prezenta cauză nu există o astfel de lege specială, care să reglementeze materia drepturilor băneşti restante, competenţa judecării în primă instanţă a cererii reclamanţilor aparţine Tribunalului Timiş, ca instanţă de conflicte de muncă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe M.C., B.G., S.M., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, în favoarea Tribunalului Timiş, ca instanţă de conflicte de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 169/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 172/2008. Contencios. Conflict de... → |
|---|
