ICCJ. Decizia nr. 1946/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1946/2008
Dosar nr.809/64/2007
Şedinţa publică din 15 mai 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului constată că:
Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Braşov, reclamantul R.F. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna, Direcţia Generală Anticorupţie Bucureşti obligarea pârâţilor la plata drepturilor băneşti reprezentând prima de vacanţă, pe anii 2004-2006, actualizată cu rata inflaţiei până la data efectuării plăţii şi plata sporului de fidelitate aferent anului 2005, de asemenea actualizat la data plăţii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că are calitatea de funcţionar public cu statut special, fiind în raporturi de serviciu cu pârâţii, iar potrivit dispoziţiilor legale are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat, precum şi la aplicarea sporului de fidelitate la salariul de bază.
A mai arătat reclamantul că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestor drepturi, astfel încât nu a putut beneficia de ele în anii arătaţi, deşi dreptul subzistă şi în prezent, textele care le prevăd fiind în vigoare.
Prin sentinţa nr. 139/F din 29 octombrie 2007 a Curţii de Apel Braşov a fost admisă acţiunea reclamantului şi a fost admisă şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economie şi Finanţelor, cerere formulată de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut, în esenţă, pe de o parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 – 2006 şi a sporului de fidelitate pe anul 2005 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna în numele Ministerului Economiei şi Finanţelor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa de fond a aplicat greşit legea în cauza dedusă judecăţii, neobservând lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, precum şi inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie a acestui minister.
Recurentul a precizat că are calitatea de ordonator principal de credite aşa cum este şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative pentru funcţionarii aflaţi în structura sa, iar Ministerul Economiei şi Finanţelor nu trebuie confundat cu bugetul de stat.
Rolul recurentului este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum şi a proiectelor bugetelor locale. A subliniat şi faptul că între Ministerul Economiei şi Finanţelor nu există nici o legătură, nici o obligaţie, în sensul dispoziţiilor legale.
Recursul este fondat.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru considerentele expuse în continuare.
În ceea ce priveşte critica formulată de Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu privire la admiterea în mod greşit a cererii de chemare în garanţie, cerere formulată de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru introducerea în cauză a acestei părţi.
Chemarea în garanţie, prevăzută de dispoziţiile art. 60-63 C. proc. civ., este o varietate a intervenţiei forţate, conferind uneia dintre părţi posibilitatea de a solicita introducerea în cauză a acelor persoane care ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire.
Este evident că această obligaţie de garanţie incumbă aceluia împotriva căruia s-ar putea exercita o acţiune recursorie pentru repararea pagubei provocată celui garantat.
Dispoziţiile invocate în cererea de chemare în garanţie, respectiv dispoziţiile din Legea nr. 500/2002, nu sunt în măsură să justifice cererea formulată şi de altfel, dispoziţiile indicate nu prevăd angajarea unei răspunderi pentru Ministerul Economiei şi Finanţelor şi nu constituie temeiul unor raporturi juridice între această autoritate administrativă şi părţile dosarului de faţă.
Pentru aceste considerente, admiterea cererii de chemare în garanţie apare ca fiind nelegală, situaţie în care instanţa de control judiciar va proceda la admiterea recursului formulat de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi la modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate urmează a fi reţinute, întrucât instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale.
Prin art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, s-a instituit dreptul poliţiştilor ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 – 2006.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Pentru toate aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat şi va modifica sentinţa atacată în parte, în sensul că va respinge cererea de chemare în garanţie formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna în numele Ministerului Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei nr. 139/F din 29 octombrie 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a recurentului Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1945/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1955/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
