ICCJ. Decizia nr. 232/2008. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale contencios administrativ și fiscal, sub nr. 43516/3/CA/2006 de reclamanta B.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.M.D.D. obligarea acestuia să-i plătească prima de concediu pe anii 2001 - 2005, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
în motivarea în fapt a cererii reclamanta arată în esență, că este funcționar public în cadrul pârâtului începând cu data de 11 septembrie 2000, potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Cu privire la drepturile reprezentând prima de vacanță pe anii 2001 - 2005, reclamanta invocă excepția de nelegalitate a textelor care reglementează suspendarea din legile bugetului de stat menționate, iar potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, competența revine Instanței de Fond, deoarece normele de suspendare nu mai sunt în vigoare. în acest sens, aceste norme contravin prevederilor art. 41 și art. 53,art. 16 și art. 15 alin. (2) din Constituție.
în susținerea cererii reclamanta a depus la dosarul cauzei în xerocopie, carnetul de muncă și practică judiciară.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, excepția netimbrării și excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii pentru motivul că dreptul reclamanților la plata primelor de vacanță a fost suspendat succesiv prin lege.
Prin sentința civilă nr. 1192 din 19 februarie 2007 pronunțată în dosarul de la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția de necompetență materială și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.
Prin sentința nr. 1217 din 8 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile de netimbrare, neîndeplinire a procedurii prealabile și a prescrierii dreptului la acțiune, a admis acțiunea reclamantei B.C. și a obligat pârâul la plata către reclamantă a primei de vacanță pe perioada 2001 - 2005, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
Pentru a hotărî astfel a reținut că potrivit art. 137 C. proc. civ., Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură precum și a celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
în ceea ce privește excepția de netimbrare, Curtea de Apel București a apreciat-o ca neîntemeiată, având în vedere obiectul pricinii, obligarea pârâtului la plata unor drepturi salariale, și dispozițiile art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, care scutesc la plata taxelor de timbru cererile privind orice drepturi ce decurg din raporturi de muncă, pentru identitate de rațiune textul aplicându-se și în ceea ce privesc raporturile de serviciu, dispozițiile Legii nr. 188/1999 completându-se corespunzător cu prevederile din legislația muncii.
Referitor la excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, Curtea de asemenea o apreciază ca fiind neîntemeiată, în speță, față de obiectul cauzei nefiind aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, în speță reclamanții nesolicitând anularea unui act administrativ.
în sfârșit în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, întrucât, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forța majora sa facă acte de întrerupere, legea fiind un caz de forță majoră ce a împiedicat reclamanta să formuleze acțiune.
Referitor la excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, față de obiectul cauzei nefiind aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, în speță reclamanții nesolicitând anularea unui act administrativ.
în sfârșit în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, întrucât, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forța majora sa facă acte de întrerupere, legea fiind un caz de forță majoră ce a împiedicat reclamanta să formuleze acțiune.
Pe fond, Instanța reține că reclamanta a fost angajată, în calitate de funcționar public, în cadrul pârâtului în perioada 30 martie 1992 - 10 aprilie 2006, având dreptul la o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Această dispoziție legală a fost suspendată succesiv prin art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001 a dispus suspendarea aplicării acestui drept până la 01 ianuarie 2002; art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 suspendă acordarea primei până la 31 decembrie 2002; art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 suspendă până la 31 decembrie 2003; art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003 suspendă până la data de 31 decembrie 2004; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 suspendă până la 31 decembrie 2005; art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 suspendă până la 31 decembrie 2006.
întrucât normele legale de suspendare nu mai sunt în vigoare la data sesizării Instanței, cenzurarea legalității acestor suspendări succesive revine conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Instanței de Fond și nu Curții Constituționale.
în acest sens, Curtea apreciază că normele de suspendare contravin art. 41 și art. 53 din Constituție întrucât dreptul de remunerare a muncii ce aparține dreptului la muncă nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar echității impuse de o societate democratică.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs M.M.D.D. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
1. în motivare a arătat că Instanța de Fond a încălcat dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv "hotărârea s-a dat cu încălcarea competentei altei Instanțe", în sensul că a invocat excepția necompetentei materiale a Curții de Apel București.
Având în vedere faptul că obiectul dosarului cu numărul de mai sus nu îl reprezintă contestarea unui act administrativ emis sau încheiat de M.M.D.D., ci un drept al funcționarului public, arată recurentul, nu sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care este norma specială în materie, ci prevederile art. 2 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., norma generală.
2. în ceea ce privește excepția netimbrării, a precizat că în mod greșit Instanța de Fond a apreciat că potrivit art. 15 din Legea nr. 146/1997 este scutit de plata taxei judiciare de timbru, arătând că sunt incidente dispozițiile art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997, sens în care reclamanta trebuia să achite o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4 lei.
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru trebuie plătite anticipat.
3. în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru anul 2003, recurentul a arătat că termenul de prescripție prevăzut de art. 166 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, cu modificările și completările ulterioare și de art. 13 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit, în ceea ce privește prima de vacanță corespunzătoare anului 2001 - 2003.
Dreptul la acțiune al reclamantei privind acordarea primei de vacanță pentru anul 2001 - 2003 s-a prescris, aceasta putând introduce cererea de chemare în judecată cel mai târziu la data de 01 ianuarie 2005 pentru prima de vacanță aferentă anului 2001, până la data de 01 ianuarie 2006 pentru prima de vacanță aferentă anului 2002 și cel mai târziu la data de 01 ianuarie 2007 pentru prima de vacanță aferentă anului 2003.
în această situație, având în vedere împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 01 ianuarie 2007, în conformitate cu prevederile actelor normative menționate, dreptul material la acțiune al reclamantei pentru perioada 2001 - 2003, s-a prescris.
Recursul este nefondat.
în speță, obiectul acțiunii privește drepturi născute din derularea raportului de serviciu și obligațiile corelative acestora, obligații care revin autorității publice.
Potrivit art. 911din Legea nr. 188/1999, modificată prin Legea nr. 251/2006, coroborat cu art. 10 din Legea nr. 554/2004, acțiunile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Cât privește al doilea motiv de recurs privind excepția netimbrării acțiunii, Curtea constată că atâta vreme cât dispozițiile art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997 scutesc de plata taxelor de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac ulterioare la încheierea, executarea, încetarea contractului individual de muncă, orice drept ce decurge din raporturile de muncă precum și drepturile decurgând din executarea contractelor colective de muncă și cele privind soluționarea conflictelor colective de muncă, iar obiectul acțiunii îl constituie drepturi născute din derularea raportului de serviciu și obligațiile corelative acestora, Instanța de Fond corect a reținut că acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Instanța de Fond, în mod corect, a stabilit și acordarea primei de vacanță pentru anii 2001 - 2005, în favoarea reclamantei având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 "funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.
Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi privați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, înalta Curte constată că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanții au dreptul la o primă de concediu.
în consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 135/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1790/2008. Contencios → |
|---|
