ICCJ. Decizia nr. 1790/2008. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamanta D.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Arhivele Naționale obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2003 actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului la data plății efective.
în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este funcționar public în cadrul Arhivelor Naționale iar Legea nr. 188/1999 prevede că "Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Ulterior, printr-o serie de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001,art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001,art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002,art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003,art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Reclamanta susține că este îndreptățită la primele de vacanță, conform art. 166 C. muncii.
în fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16,art. 41 și ale art. 53 din Constituția României.
Pârâta Arhivele Naționale a depus întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, prin întâmpinare a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și a depus cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Prin sentința civilă nr. 2681 din 31 octombrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâții să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2001-2003, actualizate cu rata inflației la data plății efective și a respins cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de funcționar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, prescripția dreptului la acțiunea pentru perioada 2001-2002 instanța a constatat că aceasta nu operează.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Arhivele Naționale și Ministerul Economiei și Finanțelor criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și cele ale art. 3041C. proc. civ.
Arhivele Naționale, în motivele de recurs au arătat că prima de concediu este un drept salarial suplimentar, care a fost reglementat cu scopul îmbunătățirii calității vieții funcționarilor publici, în măsura în care resursele financiare ale bugetului permit aceasta.
Legiuitorul este în drept să acorde aceste drepturi, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
Beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este și prima de concediu, nu constituie un drept constituțional fundamental.
Este atribuția legiuitorului să dispună suspendarea aplicării unui act normativ sau a unei dispoziții dintr-un act normativ, acest eveniment legislativ fiind expres reglementat de lege tocmai, pentru a nu aduce atingere drepturilor sau libertăților persoanelor.
în speță, a fost instituită o măsură temporară, motivată de faptul că în bugetul de stat, pe anii indicați mai sus, nu au fost prevăzute sume cu această destinație, stabilirea cuantumului și a principalelor destinații ale alocațiilor bugetare constituind atributul exclusiv al legiuitorului.
Ministerul Internelor și Reformei Administrative a arătat că suspendarea succesivă pentru anii 2001-2006 a prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 este un eveniment legislativ intervenit în condițiile prevăzute de art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.
Astfel, potrivit art. 64 din Legea nr. 24/2000, republicată, în cazuri speciale, aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior. în această situație se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată.
La expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare. Prelungirea suspendării ori modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziției suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziții exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării.
în consecință, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 nu au fost aplicate în anii 2001-2003, fapt pentru care, conform art. 14 și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, în bugetele aprobate Ministerului Internelor și Reformei Administrative în anii respectivi nu au fost prevăzute sume pentru plata primelor de concediu.
Se mai arată faptul că, potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, angajarea cheltuielilor din bugetul aprobat Ministerului Internelor și Reformei Administrative se face numai în limita creditelor bugetare aprobate; sumele aprobate, la partea de cheltuieli, prin buget, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite, iar orice angajare și utilizare a creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate determină atragerea răspunderii celor vinovați, în condițiile stipulate de dispozițiile art. 72 din actul normativ sus-menționat.
Față de acest aspect se mai precizează că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcționarii publici, pe timpul cât se află în concediu de odihnă, primesc salariile de bază și celelalte drepturi bănești avute.
Un alt motiv pentru care a considerat că hotărârea instanței de fond este criticabilă, îl constituie respingerea cererii de chemare în garanție formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor.
Procedura de soluționare a litigiilor izvorâte din raporturi juridice de muncă este reglementată de Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă. Conform prevederilor art. 82 din acest act normativ "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor de drepturi se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă". Așadar nu există o dispoziție legală care să restrângă, în cazul acestor litigii, posibilitatea părților de a apela la un mijloc de apărare reglementat ca atare de Codul de Procedură civilă, iar o simplă apreciere a instanței nu poate, evident să împiedice exercitarea acestui drept.
Recurenta susține că prin admiterea cererii de chemare în garanție instanța de fond nu ar fi făcut decât să ușureze executarea obligației de plată pe care o avea instituția noastră în urma admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, evitând ca demersurile privind obținerea sumelor necesare plății să rămână fără rezultat.
Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 "funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.
Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță li se cuvine reclamanților, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, se va reține, că în mod corect aceasta a fost respinsă de către instanța de fond.
într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., "Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanție, Ministerul Economiei și Finanțelor, și autoritățile pârâte nu există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, "Ordonatorii principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar "Ministerul Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. în caz de divergență hotărăște Guvernul".
Astfel fiind, înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu.
în consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile au fost respinse ca nefondate, menținându-se sentința atacată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 232/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1774/2008. Contencios → |
|---|
