ICCJ. Decizia nr. 366/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 366/2008
Dosar nr. 819/32/2007
Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, la data de 18 iulie 2006 reclamanta I.A. a solicitat, în contradictoriu cu Uniunea Naţională a Notarilor Publici, anularea hotărârii nr. 92 din 20 mai 2006, emisă de pârâtă, prin care a fost suspendată din exerciţiu funcţiei de notar.
Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 147 din 21 august 2006 a respins acţiunea reclamantei ca rămasă fără obiect, reţinând că prin hotărârea nr. 111 din 26 iulie 2006 aceasta a fost repusă în funcţie ca urmare a achitării sumelor datorate.
Urmare a admiterii recursului declarat de reclamantă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1920 din 03 aprilie 2007, a casat sentinţa susmenţionată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea cercetării legalităţii actului administrativ contestat.
Soluţionând cauza în fond după casare, Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa civilă nr. 90 din 06 septembrie 2007 a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 36/1995 plafonul cotelor de contribuţie a notarilor publici, la Camere şi la Uniunea Notarilor Publici, acest for de conducere fiind cel care aprobă potrivit art. 28 alin. (2) din lege şi cota de contribuţie a birourilor, menţinută prin hotărârea nr. 9/2004 la 5%.
Pe cale de consecinţă s-a reţinut că această obligaţie nu este reglementată de dispoziţiile C. fisc., acesta reglementând numai obligaţiile băneşti ce constituie venituri la bugetul de stat, iar în condiţiile în care chiar art. 48 alin. (5) lit. m) (introdus prin art. 1 pct. 8 din Legea nr. 163/2004) prevede limitarea deductibilităţii cheltuielilor reprezentând contribuţii profesionale obligatorii, la 5% din venitul brut realizat, susţinerile reclamantei în acest sens sunt lipsite de suport juridic.
În concluzie instanţa a apreciat că, întrucât actul administrativ contestat a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legislaţiei speciale, iar reclamanta nu a respectat obligaţia de plată a contribuţiei de 5% contribuţie care nu este în contradicţie cu dispoziţiile C. fisc., acţiunea acesteia este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta I.A., prin care s-a învederat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că „dispoziţiile C. fisc. nu reglementează obligaţii băneşti care constituie venituri la bugetul de stat”, în condiţiile în care tocmai acest act normativ stabileşte clar şi fără echivoc obligaţii pe care şi notarii, fiind contribuabili, le au la bugetul de stat, ca persoane fizice autorizate. Limitarea cotei profesionale la 2% din venitul net pentru perioada contestată 01 ianuarie-30 mai 2005 şi nu de 5% din venitul brut aşa cum greşit s-a reţinut, are drept scop şi efect creşterea veniturilor la bugetul de stat. Cuantumul acestor obligaţii sunt strict limitate în procente şi orice alte dispoziţii, ordine, hotărâri etc. sunt nule.
Pe de altă parte, s-a arătat de către recurentă că în mod eronat s-a apreciat că „cota de 5% este o cotă de contribuţie impusă a fi plătită potrivit statutului” întrucât Statutul notarilor publici în conţinutul său nu prevede nicio cotă procentuală stabilită cu titlu de contribuţie, această contribuţie fiind stabilită de Consiliul Uniunii, dar potrivit legii fiscale. Mai mult, art. 13 lit. h) din Statut arată că cotele de contribuţie sunt deductibile fiscal în condiţiile legii fiscale care pentru perioada 01 ianuarie-30 mai 2005 nu poate fi altul decât 2% din venitul net.
De asemenea, reclamanta a mai precizat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că la data emiterii hotărârii contestate era aplicabil art. 48 care prevedea 5% din brut, rezultând cu evidenţă că pentru perioada 01 octombrie-30 mai 2005 art. 48 lit. m) prevedea 2% din net, iar de la 01 iunie 2005 s-a introdus şi lit. n) cu 5% din brut. Organele de control fiscal au avut în vedere cele două perioade fiscale de modificare a C. fisc. şi au reţinut ca cheltuială deductibilă 2% din venitul net pentru prima parte a anului şi 5% din brut pentru a doua parte, lucru pe care instanţa de fond nu l-a avut în vedere.
În mod greşit prima instanţă a motivat că pentru perioada contestată (01 ianuarie-30 mai 2005) actul administrativ a respectat dispoziţiile legale în sensul că cuantumul de contribuţie nu era în contradicţie cu dispoziţiile C. fisc., în realitate atât C. fisc., cât şi Statutul notarilor publici arătând clar că pentru perioada contestată cuantumul cotei nu este alta decât 2% din net şi nu 5% din brut care se aplică începând cu 01 iunie 2005.
În acelaşi timp, s-a subliniat de către recurentă că în mod nejustificat a fost înlăturată apărarea sa făcută în cauză, instanţa făcând o confuzie între perioada 01 ianuarie-30 mai 2005 şi perioada 01 iunie-31 decembrie 2005 când s-a introdus în C. fisc. lit. n) care prevede pentru organizaţiile profesionale cota de 5% din brut.
În fine, s-a mai relevat, prin motivele de recurs, că eronat s-a reţinut prin hotărârea atacată că cuantumul contribuţiei în discuţie nu este reglementat în C. fisc., atâta timp cât art. 48 lit. m) la Cap. II - Activităţi independente C. fisc. reglementează fără echivoc că pentru perioada 01 ianuarie 2005-30 mai 2005 cota de contribuţie deductibilă nu este alta decât 2% din net, iar statutul notarilor publici arată clar că această cotă este deductibilă fiscal în condiţiile legii fiscale.
În cauză a formulat întâmpinare Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât prin hotărârea atacată s-a constatat, în mod corect legalitatea hotărârii nr. 92/2005 a Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România.
Intimata a arătat că recurenta confundă atât textele legale aplicabile cât şi calitatea Consiliului Uniunii, hotărârea contestată nefiind emisă ca urmare a unei proceduri jurisdicţionale ci în baza art. 20 alin. (1) lit. c) din statut.
S-a mai precizat că potrivit art. 13 pct. 2 din Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România „cheltuielile profesionale efectuate în condiţiile alin. (1) sunt deductibile, în condiţiile legii” şi că organele profesionale, conform competenţelor stabilite de lege pot stabili cota de contribuţie profesională în timp ce deductibilitatea acestor cheltuieli este determinată de alte organe, potrivit legii speciale.
Deci, indiferent de procentul stabilit drept contribuţie profesională, statul deduce în limita procentului de 2%, respectiv 5% după modificări, C. fisc. neintervenind în stabilirea cotei profesionale care se determină potrivit altor criterii şi în baza unor legi speciale. Nu C. fisc. stabileşte cota de contribuţie profesională, aşa cum Consiliul Uniunii nu poate stabili deductibilitatea acestei cote.
Cuantumul cotei profesionale şi obligaţia de plată a acesteia rezultă din hotărârea nr. 9 din 02 noiembrie 2004 a Congresului Notarilor Publici, iar penalităţile de întârziere a plăţii cotei de contribuţie profesională au fost stabilite în baza hotărârii nr. 10 din 15 februarie 2003 a Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România. Legalitatea celor două hotărâri a fost stabilită în justiţie, prin sentinţa nr. 17/2006 a Curţii de Apel Bacău, rămasă irevocabilă urmare respingerii recursului ca nefondat, prin decizia nr. 2885 din 05 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, s-a subliniat că sub aspectul caracterului de plată nedatorată a contribuţiei, Curtea de Apel Bacău, prin sentinţa nr. 167 dată în Dosarul nr. 605/32/2006, a respins ca nefondată cererea, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a tranşat definitiv acest diferend, prin decizia nr. 2969 din 08 iunie 2007, respingând recursul promovat.
Recursul este nefondat.
Obiectul acţiunii în contencios administrativ formulate de reclamanta I.A. îl constituie, în prezenta cauză, anularea hotărârii nr. 92 din 20 mai 2006 emisă de Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România prin care s-a propus suspendarea recurentei din exerciţiul funcţiei de notar public, până la data achitării debitului reprezentând obligaţii băneşti profesionale.
Propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, în sensul arătat mai sus, a fost înaintată Ministerului Justiţiei, care prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1749/C din 14 iulie 2006, în temeiul dispoziţiilor art. 24 lit. c) şi art. 25 alin. (1) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1994, precum şi a art. 21 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi, a dispus suspendarea reclamantei din exerciţiul funcţiei de notar public, pentru neachitarea obligaţiilor băneşti profesionale, după 6 luni de la scadenţa acestora, până la achitarea debitului.
Ulterior, prin Ordinul nr. 1915/C din 10 august 2006 al Ministrului Justiţiei, pe baza propunerii făcute prin hotărârea nr. 111 din 26 iulie 2006 a Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, s-a dispus încetarea suspendării reclamantei din exerciţiul funcţiei de notar public.
Reclamanta a solicitat anularea, pe calea contenciosului administrativ, a hotărârii nr. 10 din 15 februarie 2003 a Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, prin care s-au aprobat modelele de raportare statistică, modalitatea de achitare a cotelor de contribuţie şi sancţiunea pentru neplata la termen a acesteia, şi a hotărârii nr. 9 din 12 noiembrie 2004 a Congresului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, prin care s-a menţinut plafonul cotei de contribuţie a notarilor publici la Cameră şi Uniune de 5%, însă prin sentinţa civilă nr. 17 din 12 februarie 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială (rămasă irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului prin decizia nr. 2885 din 05 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) a fost respinsă acţiunea ca nefondată.
Reclamanta a cerut, de asemenea, şi anularea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 1749/C din 14 iulie 2006, acţiunea în contencios administrativ fiind respinsă ca nefondată prin sentinţa nr. 167 din 26 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bacău, rămasă irevocabilă urmare respingerii recursului prin decizia nr. 2969 din 08 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Se reţine, în cauză, în acord cu considerentele hotărârilor judecătoreşti menţionate, că dispoziţiile art. 48 C. fisc., modificat prin O.U.G. nr. 138/2004, au prevăzut regulile generale de stabilire a venitului net anual din activităţi independente, determinat pe baza contabilităţii în partidă simplă, stabilindu-se prin alin. (5) lit. m) că sunt deductibile limitat cotizaţiile plătite la asociaţiile profesionale, în limita a 2% din baza de calcul determinată conform alin. (6).
Dispoziţiile legale precitate se referă la obligaţii către bugetul statului şi bugetele locale ca urmare a realizării unor venituri din activităţi independente şi nicidecum la cotele de contribuţie impuse notarilor publici prin hotărâri adoptate de organele de conducere ale Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, în condiţiile legii şi statutului.
Într-adevăr, cum s-a stabilit deja cu putere de lucru judecat, potrivit prevederilor art. 28 lit. d) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, numai Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România îi revine competenţa de a aproba cotele de contribuţie ale birourilor notarilor publici la Cameră, precum şi cele ale Camerelor la Uniunea Naţională a Notarilor Publici, potrivit statutului acesteia. De asemenea, Congresul Notarilor Publici stabileşte plafonul cotei de contribuţie a notarilor la Cameră şi Uniune, conform art. 16 alin. (1) lit. h) din Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România.
În speţă, s-a reţinut prin sentinţele şi deciziile anterioare pronunţate între aceleaşi părţi că hotărârea nr. 10 din 15 februarie 2003 a Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România şi hotărârea nr. 9 din 12 noiembrie 2004 a Congresului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România au fost emise cu respectarea competenţei ce a fost conferită acestor organe de Legea nr. 36/1995 şi statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, şi că Ordinul nr. 1749/C din 14 iulie al Ministrului Justiţiei este legal.
În mod esenţial, concluzia care se desprinde din interpretarea art. 48 alin. (5) lit. m) C. fisc. este aceea că, indiferent de procentul fixat cu titlu de contribuţie profesională, statul deduce cheltuielile în limita procentuală de 2% şi de 5%, după modificarea textului legal, fără a putea interveni în stabilirea cotei de contribuţie profesională la Cameră şi Uniune, care în cazul notarilor publici se determină pe baza unor criterii instituite prin lege specială.
Altfel spus, indiferent de procentul stabilit de organizaţia profesională, ci titlu de contribuţie obligatorie, suma deductibilă fiscal va fi limitată potrivit normelor cuprinse în C. fisc., fiind evident că nu acest cod stabileşte cota de contribuţie profesională la organele uniunii, aşa cum nici Consiliul Uniunii nu poate hotărî asupra deductibilităţii acestor cheltuieli.
În aceste condiţii, apreciind că în mod corect prin hotărârea atacată s-a reţinut că hotărârea nr. 92 din 20 mai 2006 a Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, prin care s-a propus suspendarea reclamantei din exerciţiul funcţiei de notar public, a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale, urmare încălcării de către recurentă a dispoziţiilor art. 13 lit. f) din Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România potrivit cu care membrii Uniunii au obligaţia de a achita cu regularitate cotele de contribuţia stabilite pentru formarea bugetului Camerelor şi al Uniunii, urmează a se dispune, în condiţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de I.A. împotriva sentinţei civile nr. 90 din 06 august 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de I.A. împotriva sentinţei civile nr. 90 din 06 august 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 364/2008. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 368/2008. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
