ICCJ. Decizia nr. 400/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 400/2008
Dosar nr. 3180/2/2007
Şedinţa publică de la 1 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 27 decembrie 2006 reclamanţii D.M., O.A., M.E., G.M., R.L., funcţionari publici în cadrul Tribunalului Teleorman au chemat în judecată Tribunalul Teleorman - ordonator secundar de credite; Curtea de Apel Bucureşti - ordonator secundar de credite; Ministerul Justiţiei - ordonator principal de credite, şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâţii:
1. Să le calculeze şi să le plătească drepturile reprezentând primele de vacanţă începând cu anul 2001 şi până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti şi pentru viitor (pentru funcţionari publici);
2. Să le plătească drepturile solicitate la pct. 1 actualizate cu indicele de inflaţie ca urmare a devalorizării monedei naţionale începând cu data naşterii drepturilor şi până la data executării hotărârii judecătoreşti, urmând să fie obligaţi pârâţii la calculul şi plata drepturilor de care continuă să beneficieze personalul respectiv şi în viitor;
3. Să fie obligat pârâtul Ministerul Finanţelor să aloce fondurile necesare sumelor neîncasate;
4. Pentru rezolvarea petitelor au ridicat excepţia de neconstituţionalitate a:
- art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 33/2001;
- art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001;
- art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002;
- art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003;
- art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004;
- art. 5 alin. (5) din Legea nr. 1151/2005.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că, deşi prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a instituit pentru funcţionarii publici prima de vacanţă şi prin art. 18 C. muncii se instituie principiul potrivit căruia un drept derivând din raportul juridic de muncă, odată câştigat nu mai poate fi anulat, totuşi, prin O.U.G. nr. 33/2001 şi legi succesive ale bugetului de stat, neconstituţionale, s-a suspendat dreptul respectiv şi chiar după încetarea suspendării se refuză realizarea acestor drepturi prin plata lor, cu aplicarea inflaţiei la zi.
Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În subsidiar, s-a arătat că în măsura în care instanţa va aprecia ca fiind întemeiate pretenţiile reclamanţilor, se apreciază că dreptul la acţiune pentru perioada 2001-2002-2003 este prescris, conform dispoziţiilor Decretului nr. 267/1958.
Tribunalul Teleorman, completul specializat pentru contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 50 din 16 ianuarie 2007 a admis acţiunea reclamanţilor, a obligat pârâţii să plătească acestora drepturile reprezentând prime de vacanţă începând cu anul 2001 şi până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti şi pentru viitor, să calculeze şi să le plătească primele de vacanţă cu indicele de inflaţie.
Totodată, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare şi dispuse mai sus.
Prin decizia civilă nr. 515 din 19 martie 207, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile formulate de pârâţi, a casat spre competentă soluţionare în fond la această Curte, reţinând, în esenţă, că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale, respectiv a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004.
În fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1504 din 04 iunie 2007, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Economiei şi Finanţelor, respingând acţiunea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Totodată, a admis acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu Tribunalul Teleorman, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a obligat pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Teleorman la plata către reclamanţi a primelor de concediu după cum urmează: pentru reclamanţii D.M., O.A. şi R.L. pentru perioada 2001-2006, pentru reclamanta M.E. pentru perioada 23 noiembrie 2004-2006 şi pentru reclamanta G.M. pentru perioada 23 decembrie 2003-2006, actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei până la data plăţii efective.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, pe de o parte, că suspendările succesive a aplicării prevederilor privind prima de vacanţă, este o măsură care are ca efect doar amânarea aplicării dispoziţiilor respective şi nu pierderea dreptului. Pe de altă parte, s-a reţinut că în cauză a operat întreruperea cursului prescripţiei dreptului la acţiune pentru beneficiarii prevederii legale referitoare la prima de concediu a cărei punere în aplicare a fost suspendată.
Aceeaşi instanţă, prin încheierea din 15 octombrie 2007, a admis cererea formulată de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1504/2007 în sensul că acţiunea a fost admisă în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, iar nu şi cu Ministerul Economiei şi Finanţelor care nu are calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Justiţiei, arătând că aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere că prin suspendarea acordării dreptului la prima de concediu prin acte normative succesive, legiuitorul nu a urmărit în niciun caz acordarea acestuia şi pentru trecut, deci perioada pentru care dreptul a fost suspendat.
Se mai susţine că nu s-a avut în vedere că măsura suspendării a avut la bază raţiuni de politică financiară şi bugetară a statului, neputându-se reţine vreo culpă în sarcina sa, în calitate de ordonator principal de credite, în ceea ce priveşte neacordarea dreptului la prima de vacanţă, neexecutarea fiind o consecinţă a suspendării aplicării prevederilor legale care reglementau acordarea dreptului la prima de concediu.
În plus, arată recurentul, iniţiativa suspendării nu a aparţinut Ministerului Justiţiei, ci s-a consacrat prin legile bugetare anuale.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate şi apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Astfel, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispoziţiile textului de lege sus-citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Este adevărat că ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept), cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut suspendarea dreptului respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă, odată câştigat, nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanţii au dreptul la o primă de concediu.
Prin urmare, Înalta Curte, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, amplu şi corect motivată, iar criticile aduse acesteia sunt suspendate, va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 32 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1504 din 04 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 399/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 402/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
