ICCJ. Decizia nr. 402/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 402/2008
Dosar nr. 995/57/2007
Şedinţa publică de la 1 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 83 din 31 august 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul T.C. şi, anulând hotărârea nr. 1902 din 14 mai 2007, emisă de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara, a obligat-o pe aceasta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, pentru perioada 28 martie 1944-06 martie 1945.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, pe baza probelor administrate, că reclamantul şi familia sa au fost evacuaţi de la domiciliul lor din oraşul Roman şi strămutaţi în localitatea Zimnicea, în primăvara anului 1944, situaţie în care devin aplicabile dispoziţiile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 06 septembrie 1940 până la 06 martie 1945 din motive etnice.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara, care a solicitat modificarea acesteia, în sensul respingerii acţiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, încadrate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat de către recurentă că cererea formulată de intimat a fost respinsă, deoarece familia acestuia s-a refugiat din localitatea Roman, judeţul Vaslui, în localitatea Zimnicea, judeţul Teleorman, ori această localitate nu a făcut obiectul O.G. nr. 105/1999, care s-a referit strict la teritoriul Basarabiei, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Prin urmare, refugiul invocat de intimat nu întruneşte condiţiile impuse de art. 1 din Legea nr. 189/2000, întrucât nu a fost determinat de exercitarea unor persecuţii pe criterii etnice asupra familiei sale.
Intimatul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului ca nefondat.
Sentinţa criticată este legală şi temeinică, în speţă nefiind incidente cazurile prevăzute de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii.
Instanţa de fond a analizat corect situaţia de fapt expusă anterior, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acesteia persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 septembrie 1940, până la 06 martie 1945, a avut de suferit persecuţii din motive etnice, după cum urmează: lit. c) a fost strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Art. 2 din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 explicitează ce se înţelege prin persoană strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. În această categorie se includ şi persoanele care au fost expulzate, refugiate, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie, ca urmare a unui tratat bilateral.”
Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele metodologice pentru aplicarea acestui act normativ, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibilă, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Situaţia de refugiat intimatului-reclamant a rezultat din probele administrate în cauză, respectiv adresa din 20 februarie 2007 emisă de Direcţia Judeţeană Teleorman a Arhivelor Naţionale, de unde rezultă că acesta, împreună cu familia sa (părinţii – T.G. şi T.S. – împreună cu cei 4 fraţi) au fost evacuaţi din oraşul Roman în oraşul Zimnicea; diploma de bacalaureat din 31 mai 1947, care atestă faptul că intimatul a absolvit liceul în localitatea de refugiu; hotărârea nr. 16485 din 28 februarie 2007 emisă de Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti prin care surorii intimatului-reclamant, G.F. (născută T.) i s-au acordat drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În consecinţă, pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea contenciosului administrativ, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara împotriva sentinţei nr. 83 din 31 august 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 400/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 403/2008. Contencios. Anulare proces verbal de... → |
|---|
