ICCJ. Decizia nr. 415/2008. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 415/2008
Dosar nr. 1652/2/2007
Şedinţa publică de la 5 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 03 mai 2007, reclamantul G.C. a solicitat să fie obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să răspundă la memoriul său din 05 februarie 2007, precum şi la plata daunelor materiale în valoare de 1.000 RON şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 30 RON.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost prejudiciat prin faptul că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii nu a răspuns la memoriul său, în conţinutul căruia reclamă că în urma judecării unui proces la Judecătoria Bârlad a fost nedreptăţit prin hotărârea pronunţată în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 942 din 02 aprilie 2007, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că pârâtul a răspuns la memoriul în discuţie prin adresa din 13 februarie 2007, comunicată reclamantului la 16 februarie 2007.
În ceea ce priveşte cererea referitoare la daune, instanţa a luat act de renunţarea reclamantului la acest capăt de cerere, făcută verbal în şedinţă publică.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul G.C., solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii şi obligării Consiliului Superior al Magistraturii să-i dea un răspuns potrivit cererii sale, cu acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 45 RON pentru fond şi recurs.
În motivarea cererii de recurs, reclamantul-recurent a solicitat a se avea în vedere faptul că nu a solicitat desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti, cum a susţinut Consiliul Superior al Magistraturii, ci a reclamant-o pe d-na judecător T.I., aspect asupra căruia instanţa a omis cu bună ştiinţă să se pronunţe, ca de altfel şi asupra aspectelor conţinute de cererea adresată Ministerului Justiţiei, confirmate prin scrisoarea de răspuns a acestuia, în sensul că nerespectarea C. proc. civ. constituie abatere disciplinară.
A mai fost imputată primei instanţe o pretinsă ignorare a prevederilor C. proc. civ. privind obligaţia de comunicare a întâmpinării şi actelor depuse la dosar, precum şi a prevederilor Legii nr. 554/2004 care instituie obligaţia de redactare a hotărârii într-un termen de maxim 10 zile.
Recursul nu este fondat.
Analizând actele dosarului, susţinerile recurentului circumscrise, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speţă nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, concluzie bazată pe considerentele în continuare arătate.
La data de 03 mai 2007, prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 1652/2/2007, reclamantul G.C. a chemat în judecată Consiliul Superior al Magistraturii solicitând să fie obligat „la un răspuns legal” la sesizarea referitoare la ignorarea unor prevederi legale, în special ale C. proc. civ., de către d-na judecător T.I., având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite.
În motivarea acţiunii, s-a susţinut că Consiliul Superior al Magistraturii nu a răspuns acestei cereri, făcându-se referire şi la faptul că Ministerul Justiţiei, prin răspunsul la o altă scrisoare, a precizat că abaterile săvârşite de magistraţi pot fi sesizate Consiliului Superior al Magistraturii.
Stabilind obiectul acţiunii în contencios administrativ, Legea nr. 554/2004 prevede, prin art. 8 teza finală, că se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Termenul avut în vedere de acest text este cel de 30 de zile de la înregistrare cererii stabilit prin art. 2 lit. g), dacă prin lege nu se prevede alt termen.
Refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, în sensul art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data soluţionării cauzei în primă instanţă, implică exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu soluţiona cererea.
Excesul de putere este definit, prin art. 2 lit. m) din aceeaşi lege, ca fiind exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de constituţie sau de lege.
Rezultă din aceste prevederi legale că admisibilitatea acţiunii într-o atare situaţie este condiţionată de existenţa unui refuz explicit de rezolvare a unei cereri, care să fie exprimat cu exces de putere, adică cu depăşirea limitelor dreptului de apreciere au autorităţilor administraţiei publice.
Prin urmare, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal, în mod subiectiv, prin raportare la drepturi ale persoanelor fizice şi juridice.
În ceea ce priveşte forma de manifestare a refuzului, trebuie precizat faptul că soluţionarea unei cereri în defavoarea petiţionarului sau contrar aşteptărilor sale nu reprezintă, în mod automat, un refuz nejustificat, acest caracter putând fi reţinut numai prin raportare la legislaţia existentă, cu care refuzul trebuie să fie în contradicţie.
În speţă, memoriul pin care recurentul a reclamat încălcarea de către un magistrat a normelor de procedură într-o cauză aflată în recurs, a fost înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii în 05 februarie 2007.
Respectând dispoziţiile legale incidente în materie, Consiliul Superior al Magistraturii a examinat acest memoriu-petiţie, comunicându-i reclamantului, prin adresa din 13 februarie 2007, expediată la 16 februarie 2007, faptul că exerciţiul dreptului prevăzut de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, de a sesiza încălcarea de către magistraţi a obligaţiilor profesionale ori săvârşirea unor abateri disciplinare, în condiţiile art. 99, nu poate pune în discuţie hotărârile pronunţate, nemulţumirile acestuia legate de măsurile dispuse de instanţă putând fi valorificate numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, la acea dată dosarul aflându-se, de altfel, în recurs, pe rolul Tribunalului Vaslui.
Prin urmare, nu este îndeplinită niciuna din ipotezele normei conţinută de art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2001, concluzia primei instanţe în sensul că reclamantului nu i-a fost produsă o vătămare în dreptul de petiţionare fiind întrutotul justificată, astfel încât motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.
Celelalte critici ale recurentului referitoare la o pretinsă încălcare a prevederilor C. proc. civ. care ar reglementa obligaţia instanţei de a dispune comunicarea întâmpinării au fost circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care include toate neregularităţile procedurale ce atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor expres prevăzute la pct. 1-4, urmând a fi examinate din această perspectivă.
Reglementând întâmpinarea ca act procesual prin care pârâtul îşi poate formula excepţiile şi apărările faţă de cererea reclamantului, precum şi procedura acesteia, C. proc. civ. nu instituie în mod expres obligaţia instanţei de a dispune comunicarea acesteia.
Principiul egalităţii armelor şi dreptul fundamental la caracterul contradictoriu al procedurii, ca elemente inerente ale dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, implică însă obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj în comparaţie cu adversarul său.
Egalitatea de mijloace, de „arme” între părţile procesului, presupune ca atunci când pentru o anumită procedură este prevăzută forma scrisă atât în privinţa cererii de chemare în judecată, cât şi pentru întâmpinare, modalitatea de aducere la cunoştinţă a respectivelor acte de procedură să beneficieze de acelaşi tratament, astfel încât să se asigure respectarea principiului fundamental al dreptului la apărare.
Evident, în examinarea respectării principiului echilibrului procesual astfel consacrat, este esenţial a se stabili dacă reclamantul a luat cunoştinţă de întâmpinare în mod efectiv, având o posibilitate rezonabilă de a-şi exprima poziţia procesuală în raport cu apărările formulate.
Examinându-se, din această perspectivă, actele dosarului s-a constatat că acest principiu a fost respectat, reclamantul precizând, la termenul din 02 aprilie 2007, că a luat cunoştinţă de întâmpinare, exprimându-şi şi punctul de vedere cu privire la poziţia procesuală exprimată al Consiliului Superior al Magistraturii, fără a mai solicita acordarea unui alt termen de judecată în vederea pregătirii apărării.
Reţinând, faţă de cele expuse, că nu este incident în speţă nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva sentinţei civile nr. 942 din 02 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 412/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 416/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
