ICCJ. Decizia nr. 458/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 458/2008
Dosar nr. 40368/3/2006
Şedinţa publică de la 7 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată că:
Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Bucureşti, reclamanta I.D. a solicitat, în contradictoriu cu A.N.O.F.M. şi A.M.O.F.M., obligarea pârâtelor la plata drepturilor băneşti reprezentând prima de vacanţă, aferentă anilor 2001-2002, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi plata daunelor interese.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că a fost în raporturi de serviciu cu pârâta A.M.O.F.M., raporturi guvernate de Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, iar potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Lege, are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
A mai arătat reclamanta, faptul că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui art., astfel încât nu a putut beneficia de acest drept în anii 2001-2002, deşi dreptul subzistă şi în prezent, textul care îl prevede fiind în vigoare.
Atât A.N.O.F.M., cât şi A.M.O.F.M. au formulat întâmpinare solicitând instanţei să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei acţiunii reclamantei.
Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 1091 din 14 februarie 2007 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinând faptul că litigiul este în competenţa instanţei de contencios administrativ pentru care competenţa este stabilită expres de dispoziţiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ.
Prin sentinţa civilă nr. 1501 din 4 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamantei privind plata primelor de vacanţă şi a fost respinsă cererea privind solicitarea de daune interese.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut, în esenţă, pe de o parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001-2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.
A fost respinsă cererea de daune-interese, întrucât instanţa a dispus actualizarea sumelor datorate în raport cu indicele de inflaţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta A.N.O.F.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa de fond a aplicat greşit legea în cauza dedusă judecăţii, neobservând că deşi potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcţionarul public are dreptul la o primă de concediu, totuşi, acordarea primei a fost suspendată în anii 2001-2006 prin legile bugetului de stat pentru anii 2001-2005 şi art. III din O.U.G. nr. 33/2001 până la 01 ianuarie 2002, legi care sunt în acord cu prevederile constituţionale, iar aplicarea lor este obligatorie inclusiv funcţionarilor publici.
Mai arată recurenta-pârâtă că şi în anul 2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat pentru anul 2006 şi alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate până la data de 31 decembrie 2006.
Recursul este nefondat.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pentru considerentele expuse în continuare.
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001-2006.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/08.12.1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004), precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinţei civile nr. 1501 din 4 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 457/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 459/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
