ICCJ. Decizia nr. 485/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 485/2008
Dosar nr. 962/2/2007
Şedinţa publică de la 7 februarie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 962/2/2007 din 08 februarie 2007, reclamanta SC J.T.I.M. SA Bucureşti a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor – Administraţia Fondului pentru Mediu, anularea deciziei nr. 67 din 31 octombrie 2006 şi a deciziei de impunere din 31 august 2006, precum şi anularea raportului de inspecţie fiscală din 31 august 2006 şi restituirea sumei de 4.944.085 RON, achitate de reclamantă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele contestate s-au stabilit în sarcina sa datorii suplimentare: 6.253.670 RON contribuţie în cotă de 1,5% din comercializarea produselor din tutun cu penalităţi şi dobânzi de întârziere; 1.341.726 RON contribuţie de 3% din valoarea ambalajelor comercializate, cu dobânzi şi penalităţi şi 455.181 RON contribuţie de 1 RON/kg şi 0,5 RON/kg, în raport de greutatea ambalajelor introduse pe piaţă, plus dobânzi şi penalităţi.
În ceea ce priveşte prima contribuţie, reclamanta a arătat că înţelege să conteste suma de 551.489 RON penalităţi şi 2.463.712 RON dobânzi de întârziere, întrucât actele normative incidente nu stabilesc un termen de plată a contribuţiei de 1,5%. Reclamanta a susţinut că nu datorează cota de 3% întrucât actele normative care reglementează această contribuţie până la 03 octombrie 2003 se refereau la comercianţii de ambalaje, reclamanta neintrând în această categorie. Pentru perioada ulterioară datei de 03 octombrie 2003 reclamanta a precizat că nu datorează contribuţia, întrucât a făcut dovada că a valorificat deşeurile.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC J.T.I.M. SA Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor – Administraţia Fondului pentru Mediu.
A anulat în parte decizia nr. 67/2006, decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală în ceea ce priveşte suma de 1.341.726 RON, reprezentând contribuţia de 3% pentru fondul de mediu şi accesorii. A obligat pârâtul la restituirea acestei sume, menţinând actele cu privire la celelalte aspecte.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că obligaţia de 3% din valoarea de comercializare a produselor finite din tutun a fost stabilită prin Legea nr. 293/2002, legiuitorul omiţând însă să stabilească data scadentă a acestei contribuţii.
Interpretând legea, în sensul în care ea are efecte, instanţa de fond a stabilit că trebuie să se recunoască şi datoriilor reglementate de art. 9 lit. h) o dată scadentă prin raportare la normele de natura cea mai apropiată, respectiv art. 9 din Legea nr. 73/2000, care prevăd ca dată scadentă, data de 25 a lunii următoare celei în care s-a desfăşurat activitatea, astfel că reclamanta datorează penalizările şi majorările de întârziere stabilite prin actele contestate.
Pentru contribuţia de 3% din valoarea ambalajelor comercializate, instanţa de fond a reţinut că reclamanta datorează această sumă numai de la data de 03 octombrie 2003, când legiuitorul a înţeles să taxeze şi pe comercianţii care desfac produse ambalate, modificând şi modalitatea de calcul, anterior acestei date, contribuţia de 3% fiind datorată doar de comercianţii de ambalaje, categorie în care reclamanta nu poate să fie inclusă.
S-a reţinut, de asemenea, că reclamanta nu a făcut dovada recuperării de pe piaţă a ambalajelor în procentul stabilit de legiuitor, deşi a susţinut contrariul, contractele de vânzare a unor deşeuri neconstituind dovada îndeplinirii acestei obligaţii.
Urmare cererii de completare a sentinţei civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007, formulată de recurentă în sensul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1914 din 03 iulie 2007 a admis cererea de completare formulată de reclamanta SC J.T.I.M. SA Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor – Administraţia Fondului pentru Mediu şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007. A admis în parte cererea de plată a cheltuielilor de judecată şi a obligat pe pârât la plata sumei de 6.255 RON, cu acest titlu, către reclamantă, proporţional cu sumele pentru care acţiunea reclamantei a fost admisă.
Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs în termen ambele părţi: reclamanta SC J.T.I.M. SA a atacat cu recurs atât sentinţa nr. 1035 din 17 aprilie 2007, cât şi sentinţa civilă nr. 1914 din 03 iulie 2007, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 961/2/2007. Pârâtul Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile – Administraţia Fondului pentru Mediu a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
În ambele recursuri, reclamanta SC J.T.I.M. SA Bucureşti invocă motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că sentinţele atacate au fost date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cuprinde două critici distincte, corespunzătoare debitelor contestate.
Referitor la accesoriile calculate pentru contribuţia de 1,5% din valoarea încasată prin comercializarea produselor finite din tutun, recurenta susţine că interpretarea prin analogie pe care a făcut-o judecătorul fondului este greşită. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 73/2000 doar sumele prevăzute la art. 8 lit. a)-e) se plătesc până la data de 25 a lunii următoare celei în care s-a desfăşurat activitatea. Contribuţia în discuţie este reglementată la lit. h) a art. 8, nefiind, în mod evident, vizată de textul legal care stabileşte data scadenţei pentru celelalte obligaţii. În materie fiscală, mai arată recurenta, nu este permisă interpretarea prin analogie, art. 13 C. proc. fisc. statuând principiul interpretării literale.
Ca urmare, conchide recurenta, nu contestă debitul principal însă neagă existenţa oricărui temei pentru plata accesoriilor (penalităţi de întârziere şi dobânzi).
Cea de-a doua critică vizează contribuţia de 10.000 RON/kg (1 RON/kg), respectiv 5.000 RON/kg (10,5 RON/kg) din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi importatorii de bunuri ambalate, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente.
Recurenta arată că în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 73/2000, astfel cum a fost modificată de O.U.G. nr. 86/2003, suma menţionată la art. 8 alin. (1) lit. d) se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare prevăzute prin H.G. nr. 349/2002, în acest caz plata făcându-se pentru diferenţa dintre obiectivele anuale şi obiectivele efectiv realizate.
Procedând corespunzător, societatea recurentă consideră că a respectat cerinţele legii, ataşând la cererea de chemare în judecată înscrisuri din care rezultă că a încheiat contracte cu firme specializate în recuperarea, reciclarea şi colectarea deşeurilor, a urmărit modul în care deşeurile predate au fost reciclate şi a solicitat dovezi în privinţa modului în care cocontractanţii săi şi-au îndeplinit obligaţiile asumate.
În cuprinsul aceluiaşi motiv, recurenta învederează şi împrejurarea că instanţa de fond a omis a examina şi contestaţia referitoare la faptul că organele de control au calculat taxa de 10.000 RON/kg (1 RON/kg), 5.000 RON/kg (0,5 RON/kg) şi asupra ambalajelor bunurilor importate şi folosite pentru uzul propriu, cu toate că nu există niciun temei legal pentru introducerea în baza de calcul şi a acestor materiale.
În recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1914 din 03 iulie 2007 a aceleiaşi instanţe, prin care s-a completat dispozitivul sentinţei civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.255 RON, recurenta SC J.T.I.M. SA Bucureşti susţine, în esenţă, că faptul admiterii în parte a acţiunii nu justifică automat reducerea cheltuielilor de judecată.
Invocă dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 51/1995, precum şi jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara şi a fostului Tribunal Suprem.
Recurenta-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu îşi motivează în drept recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 prin indicarea generică a prevederilor art. 299-316 C. proc. civ., precum şi a motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Această recurentă susţine că hotărârea primei instanţe este nelegală în partea privitoare la contribuţia de 3% din valoarea ambalajelor, aferentă perioadei de până la 03 octombrie 2003.
Mai arată că pentru corecta şi unitara interpretare a prevederilor cuprinse în Legea nr. 73/2000, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 86/2003, aprobată prin Legea nr. 333/2004, şi în H.G. nr. 349/2002, modificată şi completată prin H.G. nr. 889/2004, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor şi Ministerul Economiei şi Comerţului, în colaborare cu Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului şi Asociaţia Română pentru Ambalaje şi Mediu au emis „nota din 20 septembrie 2004 cu privire la unele precizări de aplicare a prevederilor cuprinse în legislaţia de mediu referitoare la gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje”. Contribuţia constatată cu titlu de diferenţă pentru perioada august-decembrie 2004 a fost calculată conform precizărilor conţinute în această notă care a fost dealtfel depusă la dosarul de fond.
În întâmpinarea formulată împotriva recursului declarat de reclamanta SC J.T.I.M. SA Bucureşti ce vizează sentinţa civilă nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, recurenta-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu a arătat că soluţia fondului în privinţa debitelor pentru care s-a respins acţiunea, este corectă.
S-a expus teza potrivit căreia omisiunea de reglementare a scadenţei obligaţiei menţionate la art. 8 alin. (1) lit. h) a fost rezolvată printr-o notă de subsol publicată în M. Of. al României nr. 889/09.12.2002 şi, ulterior, printr-o erată.
Referitor la contribuţia ce rezultă din obligaţia de recuperare şi reciclare a deşeurilor, Administraţia Fondului pentru Mediu susţine că toate obligaţiile cuprinse în actele administrative contestate sunt datorate de societatea comercială. O parte semnificativă a întâmpinării cuprinde definiţii şi comentarii legate de conceptul de „deşeu”.
Examinând sentinţa civilă nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin prisma recursurilor declarate, a apărărilor din întâmpinarea Administraţiei Fondului pentru Mediu, precum şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În perioada 27 aprilie 2006-25 august 2006 Administraţia Fondului pentru Mediu, instituţie publică aflată în coordonarea fostului Minister al Mediului şi Gospodăririi Apelor, prin referenţi de specialitate, a efectuat o inspecţie fiscală generală privind modul de evidenţiere, calcul şi virare a obligaţiilor faţă de bugetul fondului pentru mediu în intervalul 29 iunie 2001-31 decembrie 2005.
Rezultatele controlului au fost cuprinse în raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 25 august 2006, înregistrat la 31 august 2006, la care sunt ataşate 6 anexe care explicitează modul de calcul al obligaţiilor către fondul pentru Mediu, în sumă totală de 8.182.554 RON.
Ca urmare, a fost emisă decizia de impunere din 31 august 2006 pentru aceeaşi sumă, prin care s-au stabilit termenele de plată, indicându-se totodată debitoarei că are dreptul să formuleze contestaţie, potrivit reglementărilor fiscale cuprinse în art. 175 şi art. 177 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată.
Contestaţia SC J.T.I.M. SA Bucureşti înregistrată la Administraţia Fondului pentru Mediu în 03 octombrie 2006 a vizat suma totală de 4.944.085 RON, achitată deja la data respectivă, având următoarele componente:
1. Suma de 1.241.946 RON, reprezentând penalităţi şi dobânzi de întârziere calculate cu privire la contribuţia de 1,5% din valoarea de comercializare a produselor finite din tutun pentru anul 2002, precum şi din suma de 1.773.255 RON reprezentând penalităţi şi dobânzi de întârziere calculate cu privire la contribuţia de 1,5% din valoarea de comercializare a produselor finite din tutun pentru anul 2003;
2. Suma de 703.172 RON reprezentând contribuţia de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producătorii şi importatorii de ambalaje, precum şi accesoriile în sumă de 638.554 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere;
3. Suma de 455.181 RON, reprezentând taxa de 1 RON/kg, respectiv 0,5 RON/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi importatorii de bunuri ambalate, aferente perioadei 03 octombrie 2003-31 decembrie 2005, precum şi accesoriile în sumă de 131.977 RON, reprezentând penalităţi.
Prin decizia nr. 67 din 31 octombrie 2006 emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu s-a respins ca neîntemeiată contestaţia SC J.T.I.M. SA Bucureşti.
Soluţionând acţiunea în contencios administrativ, Curtea de apel a considerat în mod corect că debitele referitoare la contribuţia de 3% din valoarea ambalajelor şi accesoriile aferente (pct. 2 din contestaţia administrativă) nu sunt datorate.
Contribuţia de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producătorii şi importatorii de ambalaje a fost prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/2000, aşa cum a fost modificată de Legea nr. 293/2002 [textul devenind art. 8 alin. (1) lit. d), numai până la data de 03 octombrie 2003].
Din chiar textul de lege indicat rezultă că până la data de 03 octombrie 2003, taxa la fondul de mediu era datorată numai de către comercianţii (producători sau importatori) de ambalaje, categorie din care recurenta-reclamantă nu făcea parte.
Recurenta-pârâtă nu aduce niciun argument care să combată aprecierea instanţei de fond referitoare la calitatea societăţii comerciale de contribuabil-producător de bunuri ambalate. Întreaga construcţie a acesteia porneşte de la o premisă greşită, şi anume încadrarea contribuabilului în categoria comercianţilor de ambalaje. Or, indiscutabil, SC J.T.I.M. SA este producător de produse din tutun pe care, evident, le şi ambalează în vederea comercializării, fără ca prin aceasta să se transforme în comerciant de ambalaje.
Concluzia fondului este întărită de interpretarea sistematică şi istorică pe care o face în privinţa acestei contribuţii. Astfel, este la adăpost de orice critică considerentul referitor la faptul că referindu-se la comercianţii de ambalaje, legiuitorul a avut în vedere doar pe acei comercianţi care vând ambalajele ca atare, percepând un preţ distinct pentru aceste bunuri, întrucât modul de calcul al contribuţiei presupune perceperea unui preţ distinct pentru ambalaj (contribuţia fiind de 3% „din valoarea ambalajelor comercializate”). După data de 03 octombrie 2003 însă, când legiuitorul a înţeles să perceapă contribuţia şi de la cei care desfac produse ambalate, contribuţia nu se mai calculează ca procent din valoarea ambalajelor, ci ca sumă fixă, raportată la greutatea ambalajelor.
Cât priveşte invocarea de către recurenta-pârâtă a notei din 20 septembrie 2004, Înalta Curte observă că aceasta nu poate conţine dispoziţii contrare legii pentru executarea căreia a fost adoptată şi, de altfel, reglementează situaţia importatorilor de bunuri ambalate, iar nu a producătorilor de bunuri ambalate, cum este cazul recurentei-reclamante.
Rezultă din cele expuse că recursul declarat de pârâtă este fondat, urmând a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Soluţia pronunţată de Curtea de apel în legătură cu celelalte două contribuţii, de 1,5% din valoarea încasată prin comercializarea produselor finite din tutun, precum şi cea de 1 RON/kg, respectiv 0,5 RON/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi importatorii de bunuri ambalate, este însă greşită.
Deşi instanţa de fond a stabilit în mod corect că legiuitorul a omis să indice data scadenţei contribuţiei reglementate de art. 8 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 73/2000, astfel cum a fost modificată şi completată, totuşi, concluzia adoptată nu poate fi primită.
Astfel, taxa de 1,5% din valoarea încasată din comercializarea produselor finite din tutun a fost introdusă la data de 07 iunie 2002, prin Legea nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 93/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu şi a fost datorată până la data de 03 octombrie 2003, când dispoziţia legală ce o prevedea a fost abrogată.
În forma iniţială a Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, sursele de constituire a fondului au fost reglementate în art. 9, fiind enumerate şi explicitate la lit. a)-g). Prin O.U.G. nr. 93/2001 a fost introdus art. 91 prin care s-a stabilit ca sumele prevăzute la art. 9 lit. a)-e) din lege să se plătească până la data de 25 a lunii următoare celei în care s-a desfăşurat activitatea.
Cum s-a arătat, taxa în discuţie a fost prevăzută prin Legea nr. 293/2002, care a completat art. 9 al Legii nr. 73/2000 cu mai multe litere, inclusiv lit. h), fără a se completa în mod corespunzător şi art. 91, introdus prin O.U.G. nr. 93/2001 care indica data scadenţei numai pentru sursele de constituire a fondului pentru mediu prevăzute la art. 9 lit. a)-e) din lege.
La republicarea Legii nr. 73/2000, s-a dat taxelor o nouă numerotare, art. 9 devenind art. 8, iar art. 91 devenind art. 9. Taxa de 1,5% a fost reglementată de art. 8 alin. (1) lit. h), iar art. 9 a preluat intact textul vechiului art. 91, stabilind că „sumele prevăzute la art. 8 lit. a)-e) se plătesc până la data de 25 a lunii următoare celei în care s-a desfăşurat activitatea (...)”. În M. Of. nr. 889/09.12.2002, după art. 9 s-a făcut menţiunea: „Având în vedere faptul că prin Legea nr. 293/2002 au fost introduse noi cote procentuale pentru constituirea veniturilor fondului pentru mediu prin art. 8 alin. (1) lit. a)-h) (fost art. 9), trimiterile de la art. 9 alin. (1) şi (2) ar trebui să cuprindă toate textele care prevăd cote procentuale, respectiv lit. a)-h) şi nu numai lit. a)-e)”.
Ulterior, în M. Of. nr. 57/31.01.2003 s-a publicat „rectificarea din 04 mai 2000”, specificându-se că „la asteriscul din textul art. 9, în loc de: „(...) ar trebui să cuprindă (...) se va citi: (...) privesc în prezent (...)”.
Înalta Curte consideră că procedeul utilizat de M. Of. pentru a rezolva necorelările apărute la republicarea Legii nr. 73/2000 este nelegal.
Potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în forma în vigoare la data publicării rectificărilor examinate:
„(1) În cazul în care după publicarea actului normativ se descoperă erori materiale în cuprinsul său, se procedează la publicarea unei note cuprinzând rectificările necesare.
(2) Se interzice modificarea prevederilor unor acte normative prin recurgerea la operaţiunea de rectificare, care trebuie limitată numai la erorile materiale.
(3) Rectificarea se face la cererea organului emitent, cu avizul Consiliului Legislativ”.
Or, nici menţiunea făcută în M. Of. nr. 889/09.12.2002 şi nici rectificarea publicată în M. Of. nr. 57/31.01.2003 nu respectă cerinţele legii, întrucât nu au fost cerute de organul emitent (Parlamentul) şi nici nu au avizul Consiliului Legislativ.
În aceste condiţii este justă teza recurentei potrivit căreia, în lipsa unui termen de plată (data scadentă a obligaţiei fiscale) pentru contribuţia de 1,5% din valoarea încasată prin comercializarea produselor din tutun, aceasta devine exigibilă la data emiterii deciziei de impunere care, potrivit art. 86 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., modificată şi completată, constituie şi înştiinţare de plată.
Cum debitul principal stabilit în sarcina recurentei-reclamante cu acest titlu, prin decizia de impunere din 31 august 2006 emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu a fost achitat în termenul de plată stabilit chiar în cuprinsul acesteia [pct. 1.II din decizie, redactat conform dispoziţiilor art. 111 alin. (2) lit. a) şi b) C. proc. fisc.], rezultă că recurenta-pârâtă nu a avut o bază legală pentru calculul accesoriilor.
Potrivit art. 119 alin. (1) C. proc. fisc. „pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere”. Această sintagmă a substituit noţiunile de dobânzi şi/ sau penalităţi de întârziere, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 210/2005.
Rezultă, din cele expuse anterior, că recursul declarat de reclamantă este fondat şi în ceea ce priveşte partea din hotărârea fondului ce vizează contribuţia de 1,5% din valoarea de comercializare a produselor finite din tutun.
În fine, referitor la contribuţia de 10.000 RON/kg (1 RON/kg), respectiv 5.000 RON/kg (0,5 RON/kg) din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi importatorii de bunuri ambalate, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente, Înalta Curte reţine următoarele:
Art. 8 alin. (3) din Legea nr. 73/2000, în forma în vigoare la data emiterii actelor administrativ-fiscale contestate, dispunea că suma prevăzută la art. 8 alin. (1) lit. d) se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare prevăzute prin H.G. nr. 349/2002, în această situaţie plata făcându-se pentru diferenţa dintre obiectivele anuale stabilite prin hotărârea de Guvern şi obiectivele realizate efectiv de agenţii economici care introduc pe piaţă bunuri ambalate.
Pentru anul 2003, obiectivul anual, în conformitate cu art. 13 şi Anexa 4 din H.G. nr. 349/2002 a fost de 2% pentru recuperare, respectiv 0,5% pentru reciclare, pentru anul 2004 – 5%, respectiv 2%, iar pentru anul 2005 – 10%, respectiv 3,5%.
Obiectivul anual a fost modificat pentru anul 2005 la 22%, respectiv 18% prin H.G. nr. 621/2002.
Recurenta-reclamantă a depus înscrisuri din care rezultă că a încheiat contracte cu firme specializate în recuperarea, reciclarea şi colectarea deşeurilor, a predat efectiv acestor societăţi comerciale deşeurile şi a urmărit modul în care acestea au fost reciclate, solicitând dovezi în privinţa modului în care cocontractanţii săi şi-au îndeplinit obligaţiile asumate.
Prin decizia nr. 67 din 31 octombrie 2006, Administraţia Fondului pentru Mediu a înlăturat aceste dovezi cu motivarea, în esenţă, că vânzarea de deşeuri de ambalaje nu este o modalitate de valorificare.
La rândul său, instanţa de fond le-a înlăturat şi ea dar cu o altă motivare: că din niciunul dintre contractele prezentate nu rezultă că bunurile vândute sunt deşeuri de ambalaje puse pe piaţă, ci deşeuri rezultate din activitatea proprie.
În realitate, potrivit Anexei nr. 1 din H.G. nr. 889/2004, noţiunea de valorificare presupune orice operaţiune aplicabilă deşeurilor de ambalaje, prevăzută în Anexa nr. IIB la O.U.G. nr. 78/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 426/2001. În acelaşi timp nu se contestă de către recurenta-pârâtă că valorificarea se poate realiza şi prin transferarea acestei responsabilităţi către o persoană juridică autorizată în acest scop de către Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţia legală examinată, din dovezile eliberate de societăţile comerciale specializate, autorizate de către ministerul de resort, rezultând procentul în care au fost valorificate deşeurile de hârtie, dar şi faptul că alte deşeuri (de ex. folie strech şi benzi polipropilenă) nu au putut fi valorificate.
În plus, instanţa de fond a omis să examineze contestaţia societăţii referitoare la faptul că organele de control au calculat taxa de 1 RON/kg, respectiv 0,5 RON/kg şi asupra ambalajelor bunurilor importate şi folosite de reclamantă pentru uzul propriu, contestaţie care este, de asemenea, fondată întrucât art. 14 din H.G. nr. 349/2002, atât în forma iniţială, cât şi după modificarea prin H.G. nr. 899/2004 se referă numai la ambalajele primare, secundare şi terţiare utilizate în vederea introducerii pe piaţă a produsului.
Ca urmare, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă a achitat diferenţa dintre obiectivele de reciclare impuse de lege şi cele efectiv realizate, Înalta Curte va înlătura şi această obligaţie fiscală reţinută în sarcina sa.
Referitor la recursul declarat de reclamanta SC J.T.I.M. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1914 din 03 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte apreciază că este nefondat.
În mod judicios, potrivit art. 276 C. proc. civ., instanţa de fond a admis numai în parte cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme cererea de chemare a fost admisă, de asemenea, în parte.
Chiar dacă, într-adevăr, nu se poate reţine că factura din 09 ianuarie 2007 nu are legătură cu dosarul cauzei, totuşi, judecătorul cauzei este îndreptăţit, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ. să micşoreze onorariile avocaţiale ori de câte ori consideră că acestea sunt nepotrivit de mari pentru munca efectivă îndeplinită de avocat.
Procedând astfel, instanţa de judecată, care este terţ desăvârşit în raport cu contractul încheiat între avocat şi clientul său, nu „stânjeneşte” sau „controlează” acest contract (în sensul art. 34 din Legea nr. 51/1995, republicată), fiindcă nu intervine în niciun mod între aceste părţi. Clientul rămâne obligat, potrivit contractului, să plătească avocatului întregul onorariu convenit cu acesta, dar partea „căzută în pretenţii” va plăti numai un onorariu în cuantumul fixat de instanţă.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. (9) C. proc. civ. se va admite recursul declarat de SC J.T.I.M. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Se va modifica sentinţa atacată în sensul că se va admite acţiunea, se va anula decizia nr. 67 din 31 octombrie 2006, se va anula în parte decizia de impunere din 31 august 2006, precum şi raportul de inspecţie fiscală din 31 august 2006 emise de Administraţia Fondului pentru Mediu şi va fi obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 4.944.085 RON.
Se va respinge recursul declarat de SC J.T.I.M. SA împotriva sentinţei civile nr. 1914 din 03 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Urmează a se respinge şi recursul declarat de Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a aceleiaşi instanţe, ca nefondat.
Cât priveşte solicitarea recurentei-reclamante SC J.T.I.M. SA Bucureşti de a o obliga pe recurenta-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu la plata cheltuielilor de judecată, pentru argumentele deja expuse în analiza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., făcută în cadrul examinării recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1914 din 03 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acestea vor fi stabilite la suma de 25.000 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC J.T.I.M. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea.
Anulează decizia nr. 67 din 31 octombrie 2006; anulează în parte decizia de impunere din 31 august 2006; anulează în parte raportul de inspecţie fiscală din 31 august 2006, emise de Administraţia Fondului pentru Mediu.
Obligă pârâtul să restituie reclamantei suma de 4.944.085 RON.
Respinge recursul declarat de SC J.T.I.M. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1914 din 03 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei civile nr. 1035 din 17 aprilie 2007 a aceleiaşi instanţe, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu la plata sumei de 25.000 RON, cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 484/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 486/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
