ICCJ. Decizia nr. 580/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 580/2008
Dosar nr. 26370/3/2006
Şedinţa publică de la 14 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 939 din 02 aprilie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Administraţia Naţională a Penitenciarelor - Grupa Sindicală a Penitenciarelor de Maximă Siguranţă Bucureşti Rahova, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova, obligându-l pe acesta din urmă la plata către membrii organizaţiei sindicale reclamante a sporurilor prevăzute în Anexa 1.1 şi 1.2 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 945/C/2003, corespunzător condiţiilor de muncă şi activităţilor desfăşurate de fiecare salariat, pentru perioada 01 septembrie 2004-01 iulie 2006, actualizate în raport cu data efectuării plăţii. De asemenea, a fost admisă cererea pârâtului Penitenciarul Bucureşti Rahova, de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, fiind obligată această autoritate să aloce fondurile băneşti necesare plăţii sumelor la care a fost obligat pârâtul.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, respingând acţiunea faţă de aceste autorităţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Totodată, instanţa a respins cererile de chemare în garanţie a Ministerului Justiţiei, formulată de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova, şi a Ministerului Economiei şi Finanţelor, formulată de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că dreptul salariaţilor, membrii ai organizaţiei sindicale reclamante, de a beneficia de plata de sporuri salariale este recunoscut de art. 34 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, precum şi de Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 945/C/2003, sporurile respective nefiind plătite, pe perioada solicitată, din lipsa alocării fondurilor de la bugetul de stat. Or, reţine instanţa de fond, plata muncii către salariaţi, precum şi a sporurilor salariale prevăzute de lege, nu poate fi supusă unei condiţii potestative din partea angajatorului, cu consecinţa sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmeşte corespunzător bugetul, întrucât nu este permis tocmai statului să prevadă acordarea unor drepturi pentru angajaţii din sectorul bugetar, pe care tot acesta să le condiţioneze de voinţa sa de a aloca sau nu resursele financiare necesare efectuării plăţii.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, instanţa de fond a reţinut că aceasta este întemeiată, între reclamant şi autorităţile respective neexistand raporturi juridice de serviciu.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiată cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, formulată de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova, reţinând că autorităţii chemate în garanţie îi revine, în temeiul Legii nr. 500/2002, obligaţia de a aloca fondurile băneşti necesare plăţii drepturilor ce se cuvin membrilor organizaţiei sindicale reclamante.
Cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, formulată de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova şi chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor.
În recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor se arată că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii.
Se invocă, mai întâi, faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la cele două excepţii peremptorii invocate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, respectiv excepţia absolută a lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie şi inadmisibilitatea cererilor de chemare în garanţie, dar nici nu au fost respectate dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pentru că nu numai că nu au fost arătate motivele de fapt şi de drept, dar instanţa nu s-a pronunţat asupra lor.
Nu a fost motivată nici admiterea cererii de chemare în garanţie, mai ales că prin obligarea Ministerului Economiei şi Finanţelor la plata sumelor către un ordonator terţiar de credite s-ar nesocoti Legea nr. 500/2002.
Se solicită să se constate că hotărârea este nelegală şi pentru că între reclamanţi şi Ministerului Economiei şi Finanţelor nu există niciun fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată, indiferent de calitatea acestui recurent şi fiind drepturi salariale ele nu pot fi plătite decât de către angajator.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivele de recurs depuse de Penitenciarul Bucureşti Rahova, se invocă, mai întâi, greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, apreciindu-se că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare ar aparţine Tribunalului Bucureşti.
În sprijinul acestui motiv au fost invocate dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 293/2004, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 47/2006.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii pentru că soluţia instanţei de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor legale care stabileau că acordarea drepturilor băneşti reglementate se va face în limita fondurilor bugetare aprobate anual ministerelor şi instituţiilor centrale, iar în lipsa fondurilor aprobate nu se pot acorda drepturile prevăzute de lege.
Examinând motivele de recurs invocate, dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte în ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, îl va admite pentru următoarele considerente:
Ministerul Economiei şi Finanţelor a avut, în faţa instanţei de fond, calitatea de chemat în garanţie, cererea fiind formulată de Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă Bucureşti Rahova.
Instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie plecând de la dispoziţiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 500/2002 ce prevede organizarea în sistem piramidal a ordonatorilor de credite şi modalitatea de centralizare a bugetelor.
Referitor la faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra celor două excepţii – a inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Ministerului Economiei şi Finanţelor se observă că pronunţarea a fost implicită asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive – în calitate de chemat în garanţie, în condiţiile în care a admis cererea de chemare în garanţie, nefiind respinsă în mod expres.
Aceeaşi situaţie este şi în privinţa inadmisibilităţii cererii pentru că instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie a Penitenciarului împotriva Ministerului Economiei şi Finanţelor, dar nu s-a pronunţat expres asupra excepţiei inadmisibilităţii decât în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Justiţiei de către Penitenciarul Rahova.
Se constată că, într-adevăr, instanţa de fond nici nu a motivat, decât printr-o singură frază, admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, cerere formulată de Penitenciarul Rahova.
Se dovedeşte, în acest fel, că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este fondat.
Şi motivul de recurs vizând aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, pentru că soluţia instanţei de fond este nelegală în privinţa cererii de chemare în garanţie.
Cererea de chemare în garanţie a fost admisă şi a fost obligat chematul în garanţie să aloce pârâtului Penitenciarul Rahova fondurile băneşti necesare plăţii către reclamanţi a sumelor reprezentând sporuri, cu actualizarea lor.
Pentru că sentinţa nu a fost motivată nu putem să cenzurăm motivele avute în vedere de instanţa de fond, însă soluţia este nelegală.
Potrivit art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 208/2005, Ministerul Finanţelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat.
În cazul cererii de chemare în garanţie, potrivit art. 60 C. proc. civ., poate fi chemată în garanţie persoana împotriva căreia una dintre părţi ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţii, cu o cerere în garanţie sau în despăgubiri.
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectelor legii bugetului şi bugetelor de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite.
Rectificarea bugetului de stat, care poate modifica bugetul aprobat, se poate face tot prin lege.
Din aceste dispoziţii rezultă că Ministerului Economiei şi Finanţelor apare ca un administrator al bugetului statului, iar în baza legii aprobate a bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute de lege.
Prin urmare, Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are ca atribuţii virarea sumelor de bani către ordonatorii principali de credite sau, cu atât mai mult, către ordonatorii terţiari (aşa cum este cazul Penitenciarului Rahova).
De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii s-au prevăzut modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii, care pot fi şi hotărâri judecătoreşti, altele decât cele prevăzute de legea bugetului de stat.
De aceea, va fi admis recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, va fi modificată în parte, sentinţa atacată în sensul că va fi respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de Penitenciarul Rahova împotriva Ministerului Economiei şi Finanţelor (fost Ministerul Finanţelor Publice).
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Referitor la recursul declarat de Penitenciarul Bucureşti Rahova, acesta va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
În privinţa excepţiei necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti aceasta este nefondată deoarece Legea nr. 293/2004 reglementează Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
În conformitate cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 293/2004 personalul din sistemul administraţiei penitenciare este constituit din funcţionari publici civili cu statut special şi din personal încadrat pe baza contractului individual de muncă.
În alin. (3) al aceluiaşi articol se precizează că personalul din sistemul administraţiei penitenciarelor, încadrat în funcţie pe baza contractului individual de muncă, are calitate de salariat, fiind supus legislaţiei muncii.
Faţă de aceste precizări, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 293/2004 se poate deduce faptul că funcţionarilor publici, chiar dacă au statut special, li se aplică prevederile Legii nr. 188/1999, mai ales că Legea nr. 188/1999 dă posibilitatea ca funcţionarii publici, care lucrează în anumite servicii publice, să aibă statute speciale.
Este adevărat că art. 81 din Legea nr. 293/2004 a fost modificat prin O.U.G. nr. 47/2006 şi au fost eliminate prevederile care completau Legea nr. 293/2004 cu prevederile Legii nr. 188/1999, menţionându-se numai completarea cu prevederile legislaţiei muncii, dar aceasta nu poate însemna că funcţionarilor publici din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor li s-ar aplica legislaţia muncii.
Din interpretarea Legii nr. 293/2004 se poate observa că aceasta a preluat, în mare parte, dispoziţiile din Legea nr. 188/1999, iar faţă de precizarea din art. 3 alin. (1) din Legea nr. 293/2004 nici nu se mai impunea trimiterea la completarea acestei legi cu prevederile Legii nr. 188/1999.
Fiind funcţionari publici – acestora li se aplică prevederile art. 911 din Legea nr. 188/1999, cu modificările ulterioare, prevederi potrivit cărora acţiunile care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarilor publici sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.
Având în vedere că în legea specială, Legea nr. 293/2004 nu este prevăzută expres competenţa altei instanţe, instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze toate litigiile izvorâte din raportul de serviciu al funcţionarilor publici, aşa cum este şi prezentul litigiu.
Referirile la legislaţia muncii cuprinse în art. 81 din Legea nr. 293/2004, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 47/2006, sunt identice cu cele cuprinse în art. 117 din Legea nr. 188/1999 şi ar trebui înţelese în sensul că dispoziţiile legii se completează, din punctul de vedere al normelor de drept material, cu cele ale dispoziţiilor din legislaţia muncii pentru situaţii care nu au fost reglementate prin legea specială.
Dacă s-ar ajunge la concluzia că instanţele de contencios administrativ nu ar fi competente să soluţioneze litigiile izvorâte din raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor s-ar ajunge la situaţia în care litigiile să fie soluţionate de instanţa de dreptul muncii, dar numai cele care nu vizează contestaţii împotriva dispoziţiei de imputare emisă pentru recuperarea prejudiciilor cauzate de aceşti funcţionari, litigii care, potrivit art. 70 alin. (2) din Legea nr. 293/2004, modificat de O.U.G. nr. 47/2006, sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile legii.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, motivele de recurs sunt nefondate pentru că nu se poate condiţiona acordarea drepturilor numai de existenţa fondurilor.
Sporurile pentru condiţii periculoase şi vătămătoare au fost stabilite prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 945/2003, iar plata lor a fost sistată printr-o adresă emisă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor (la data respectivă denumirea era Direcţia Generală a Penitenciarelor), iar începând cu data de 01 mai 2006, a fost reluată plata acestor drepturi.
Se poate observa că chiar sistarea plăţii acestor drepturi s-a făcut de o autoritate necompetentă pentru că, fiind acordate prin ordinul ministrului, nu puteau fi sistate printr-o adresă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor.
Oricum, sistarea drepturilor făcută chiar de un organ competent, ar fi fost contrară dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, care prevăd că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă sunt anumite situaţii speciale, cum ar fi – apărarea securităţii naţionale, a ordinii, sănătăţii sau moralei publice, ori nu s-a făcut dovada că în cauză ar fi existat una din situaţiile prevăzute expres de Constituţia care să justifice restrângerea, neplata acestor drepturi.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că raportul juridic de serviciu dintre funcţionarul public şi autorităţile şi instituţiile publice trebuie să aibă la bază principiul bunei-credinţe, iar pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, funcţionarul public are dreptul să beneficieze de plata integrală a muncii prestate, inclusiv sporurile pe care legea le acordă şi, în niciun caz, nu poate fi invocată lipsa fondurilor băneşti pentru neplata acestor drepturi.
În privinţa cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mari sau de mici, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
S-a solicitat acordarea sumei de 10.000 RON – onorariu de avocat, dar având în vedere că dosarul a fost soluţionat la primul termen de judecată, nu a fost formulată întâmpinare, ci numai concluzii scrise, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va fi obligat recurentul-pârât Penitenciarul Rahova la plata sumei de 7.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Administraţia Naţională a Penitenciarelor – Grupa Sindicală a Penitenciarelor de Maximă Siguranţă Bucureşti Rahova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 939 din 02 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa civilă atacată, în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie formulată de Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva Ministerului Economiei şi Finanţelor (fost Ministerul Finanţelor Publice).
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge recursul declarat de Penitenciarul Bucureşti Rahova, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova la plata sumei de 7.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Administraţia Naţională a Penitenciarelor – Grupa Sindicală a Penitenciarelor de Maximă Siguranţă Bucureşti Rahova, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 579/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 581/2008. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
