ICCJ. Decizia nr. 582/2008. Contencios. Anulare acte privind reglementarea concurenţei(componentă ajutor de stat, componentă concurentă). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 582/2008
Dosar nr. 9311/2/2006
Şedinţa publică de la 14 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 14 august 2003, reclamantele A. SA, Societatea de Asigurări U. SA, Societatea de Asigurare-Reasigurare A.R. SA, SC A.T.A. SA, SC O. SA, Societatea de Asigurare-Reasigurare A.S. SA, Societatea de Asigurare-Reasigurare A.G.I.R. SA, SC C.A. SA au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea deciziei nr. 317 din 14 iulie 2003 emisă de pârât şi suspendarea executării deciziei atacate.
În motivarea acţiunii, reclamantele au susţinut, în esenţă, că decizia contestată este netemeinică şi nelegală, întrucât amenda contravenţională aplicată societăţilor de asigurare reclamante este prescrisă, iar aceste societăţi nu pot fi subiecte active ale faptei contravenţionale prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, reţinută în sarcina lor.
Că, prin aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale reprezentând până la 10% din prime se vor plăti sume de bani aparţinând asiguraţilor şi nu societăţilor de asigurare, iar stabilirea de către B.A.A.R. a nivelelor minime la asigurarea Cartea Verde nu intră sub incidenţa prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, cum, în mod eronat a stabilit pârâtul.
Cererea de suspendare a executării deciziei nr. 317/2004 a fost respinsă prin încheierea din 16 septembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, în Dosarul nr. 2621/2003.
Aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr. 1872 din 11 noiembrie 2003, pronunţată în dosarul menţionat, a admis acţiunea şi a anulat decizia nr. 317/2003, constatând prescris dreptul de a aplica sancţiunea amenzii contravenţionale.
Recursul declarat împotriva sentinţei de mai sus, de către pârâtul Consiliul Concurenţei a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 1842 din 22 martie 2005, sentinţa recurată fiind modificată în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că dreptul de aplicare a sancţiunii contravenţionale a fost apreciat în mod eronat de către prima instanţă ca fiind prescris.
Prin decizia nr. 4090 din 28 iunie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia în anulare formulată de către reclamante împotriva deciziei pronunţate în recurs.
Cererea de revizuire formulată de societăţile reclamante împotriva aceleiaşi hotărâri pronunţate în recurs a fost însă admisă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 2324 din 20 iunie 2006, fiind desfiinţate în parte decizia atacată şi casată sentinţa civilă nr. 1872 din 11 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea pe fond a pricinii, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei civile nr. 1842/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Într-un nou ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1018 din 13 aprilie 2007 a admis acţiunea, a anulat decizia nr. 317 din 14 iulie 2003 emisă de pârât şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei SC C.A. SA, suma de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, la data de emiterii deciziei de sancţionare, 14 iulie 2007, fapta privind înţelegerea apreciată ca fiind anticoncurenţială, săvârşită în şedinţa Comitetului de Direcţie al B.A.A.R. din data de 20 mai 1999, în care s-a hotărât să se recomande societăţilor de asigurare la stabilirea primelor ce vor fi practicate începând cu data de 15 iulie 1999, nu mai putea fi sancţionată, în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât, începând cu data de 10 octombrie 2002, prin intrarea în vigoare a Ordinului nr. 8/2002 al Preşedintelui C.S.A., s-a stabilit dreptul B.A.A.R. de a stabili nivelul minim al tarifelor de prime, astfel încât o asemenea înţelegere este legală, fiind, deci scoasă din sfera contravenţionalului.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., având în vedere onorariul de apărător achitat de SC C.A. SA şi în raport cu dezlegarea dată acţiunii, instanţa a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de societatea reclamantă.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond după casare a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Consiliul Concurenţei, apreciind hotărârea ca fiind pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a legii în privinţa reţinerii că a intervenit o normă mai favorabilă care atrage incidenţa principiului constituţional al retroactivităţii legii contravenţionale mai favorabile, stipulat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Susţine recurenta că ordinul preşedintelui C.S.A. nu poate conferi legalitate unei înţelegeri anticoncurenţiale, în condiţiile în care aceasta atât prin obiectul, cât şi prin efectele sale, a determinat restrângerea şi denaturarea concurenţei pe piaţa românească a asigurării tip Carte Verde.
De asemeni, se arată că prin ordinul menţionat, act al unei autorităţi administrative autonome în domeniul asigurărilor, nu este posibilă scoaterea din sfera contravenţionalului a unei fapte interzise şi calificate drept contravenţie printr-o lege organică, respectiv, în prezenta cauză Legea concurenţei nr. 21/1996.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate şi admise de prima instanţă, recurenta consideră că acestea au fost acordate în mod nejustificat din moment ce s-a reţinut existenţa înţelegerii anticoncurenţiale, astfel că nu se poate imputa Consiliului Concurenţei că prin atitudinea sa a determinat cheltuielile de judecată suportate de părţi.
Intimatele SC C.A. SA, SC I.G. SA, U. V.I.G. SA au formulat, conform art. 115 şi urm. C. proc. civ., întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului a nefondat şi menţinerea hotărârii recurate, care a reţinut în mod corect că şi în situaţia în care s-ar fi săvârşit de către societăţile de asigurare reclamante a vreunei fapte contravenţionale care să poată fi sancţionată de către Consiliul Concurenţei, în speţă este incidentă excepţia aplicării legii contravenţionale mai favorabile.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor expuse, a apărărilor cuprinse în întâmpinări, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Prin decizia nr. 317 din 14 iulie 2003 emisă de Consiliul Concurenţei în temeiul art. 21 alin. (4) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 s-a reţinut că societăţile de asigurări reclamante se fac vinovate de încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei prin încheierea şi/sau punerea în practică a unei înţelegeri având ca obiect fixarea – în cadrul B.A.A.R. – a unor nivele minime de prime la asigurarea de răspundere civilă auto cu valabilitate în afara teritoriului României (Carte Verde).
Totodată, s-a luat măsura aplicării sancţiunii amenzii, fiind autorizată Comisia Consiliului Concurenţei numită de preşedintele consiliului să stabilească amenzile ce se vor aplica societăţilor de asigurări sub nivelul minim prevăzut de Normele Consiliului Concurenţei privind individualizarea şi dozarea sancţiunilor prevăzute la art. 55 şi 56 din Legea concurenţei.
Prima instanţă a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, norma ulterioară respectiv Ordinul nr. 8/2002 al Preşedintelui C.S.A., fiind mai favorabilă, contravenţia săvârşită anterior nu se mai sancţionează.
Criticile de nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, având în vedere că în mod corect s-a reţinut excepţia aplicării legii contravenţionale mai favorabile, întrucât la data de 10 octombrie 2002 a intrat în vigoare Ordinul C.S.A. nr. 8/2002 pentru punerea în aplicare a Normei privind măsurile prudenţiale pentru practicarea asigurării de răspundere civilă pentru pagubele aduse terţilor prin accidente de autovehicule în afara teritoriului României – Carte Verde.
Prin Ordinul nr. 8/2002 al Preşedintelui C.S.A., fapta săvârşită de reclamante este scoasă din sfera contravenţionalului.
Conform art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor „dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ”.
Din analiza acestor prevederi legale rezultă faptul că înlăturarea caracterului contravenţional al unei fapte se poate realiza printr-un act normativ fără a distinge în privinţa emitentului ca în cazul analizat, Ordinul nr. 8/2002 al C.S.A. emis, deci, de o autoritate administrativă autonomă.
Ordinul nr. 8/2002 este emis de autoritatea care contrilează, supraveghează şi reglementează domeniul asigurărilor şi nu a fost atacat sub aspectul legalităţii de recurente ca act normativ administrativ, pe calea contenciosului administrativ.
Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, norma ulterioară fiind mai favorabilă, contravenţia săvârşită anterior nu se mai sancţionează.
În mod corect a reţinut prima instanţă că şi în situaţia în care s-ar fi reţinut săvârşirea de către societăţile de asigurare reclamante a unei fapte contravenţionale este incidentă excepţia aplicării legii contravenţionale mai favorabile prevăzută de art. 15 alin. (2) din Constituţie, sub acest aspect urmând a se reţine prevederile art. 12 din O.G. nr. 2/2001 care nu distinge sub aspectul emitentului actului normativ care înlătură caracterul contravenţional al unei fapte.
Toate argumentele expuse sunt de natură să înlăture motivele de nelegalitate invocate de recurente sub aspectul considerentelor care au determinat anularea deciziei Consiliului Concurenţei.
Motivele de nelegalitate privind acordarea cheltuielilor de judecată în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., nu pot fi reţinute, întrucât legea are în vedere „partea care cade în pretenţii”, iar în cauză decizia emisă de recurenta-pârâtă a fost anulată la cererea reclamanţilor.
Nu se poate admite că nu există culpă procesuală prin admiterea principiului constituţional al aplicării legii contravenţionale mai favorabile, întrucât reclamantele au atacat decizia recurentei sub aspectul nelegalităţii inclusiv a măsurii aplicării sancţiunii amenzii pentru încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată către intimata SC C.A. SA la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 1018 din 13 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata sumei de 8.905,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata SC C.A. SA Sibiu.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 581/2008. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 583/2008. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
