ICCJ. Decizia nr. 309/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 309/2009
Dosar nr. 1255/1/2008
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06 ianuarie 2008 reclamantul S.N.P.P.C. din cadrul M.I.R.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii M.I.R.A. şi I.G.P.F. obligarea la plata primelor de concediu pentru perioada 2004 - 2006 şi a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu coeficientul de inflaţiei.
În motivarea acţiunii s-a arătat, în esenţă, că OG nr. 38/2003 reglementează drepturile poliţiştilor la prima de concediu, începând cu data de 01 ianuarie 2004, dar această primă nu a fost achitată întrucât legile bugetare au suspendat acest drept.
Se mai arată că potrivit art. 6 din OG nr. 38/2003 se impunea plata unui spor de fidelitate de până la 20% în raport de vechimea în muncă, spor care nu a fost acordat datorită aceluiaşi motiv.
Pârâtul M.I.R.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a M.E.F.
La rândul său chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Prin sentinţa civilă nr. 1536 din 20 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul S.N.P.P.C. din cadrul M.I.R.A. în contradictoriu cu pârâţii M.I.R.A. şi I.G.P.F., a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor prima de vacanţă pentru anii 2004 - 2006 şi sporul de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu coeficientul de inflaţie şi a respins cererea de chemare în garanţie a M.E.F. ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 6 şi ale art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003, poliţistul la plecarea în concediu primeşte o primă egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu, iar pentru activitatea desfăşurată în instituţiile din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională i se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază. A mai reţinut că aplicarea acestor norme legale a fost suspendată succesiv în perioada 2004-2006 prin legile bugetare, dar suspendarea exerciţiului unui drept nu echivalează cu însăşi înlăturarea acestuia.
A mai constatat că aceste drepturi sunt derivate din dreptul de remunerare a muncii care nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică, deoarece s-ar încălca prevederile constituţionale din art. 16 alin. (1), art. 41 şi art. 53 din Constituţia României.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs I.G.P.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul I.G.P.F. susţine în esenţă că hotărârea instanţei de fond este vădit nelegală deoarece dispoziţiile art. 6 din OG nr. 38/2003 fiind suspendate, este evident faptul că acestea nu pot produce efecte juridice în intervalul 01 ianuarie - 31 decembrie 2005, iar instituirea în sarcina acestei instituţii a obligaţiei de plată a dreptului pretins pe calea prezentei acţiuni s-a făcut cu încălcarea prevederilor imperative ale legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare.
Examinând sentinţa atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenţi, precum şi dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 ind. l C. proc. civ., Curtea retine următoarele:
Recursul declarat de recurentul - pârât I.G.P.F. este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) teza I din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, s-a prevăzut că „la plecarea în concediul de odihnă poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu."
Ulterior, prin art. 9 alin. (7) din Legea Bugetului de Stat pe anul 2004 nr. 507/2003 s-a prevăzut că „Aplicarea prevederilor din actele normative referitoare la primele de concediu ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă se suspendă până la data de 31 decembrie 2004".
De asemenea, prin art. 8 alin. (7) din Legea Bugetului de Stat nr. 511/2004 s-a dispus menţinerea în continuare a suspendării dreptului la prima de concediu până la data de 31 decembrie 2005, iar prin dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea Bugetului de Stat nr. 379/2005 s-a dispus prelungirea perioadei de suspendare până la 31 decembrie 2006.
Or, suspendarea exerciţiului dreptului reclamantului nu echivalează cu anularea lui, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12 din 2007, în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege care prevede acest drept.
Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte sporul de fidelitate reglementat de dispoziţiile art. 6 din OG nr. 38/2003.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din OUG nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului M.I.R.A., acordarea sporului de fidelitate prevăzut de art. 6 din OG nr. 38/2003 a fost suspendată pentru anul 2005, însă măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispoziţiilor legale, deoarece suspendarea nu este echivalentă cu abrogarea pe termen limitat a legii, cu lipsa temporară a dreptului însuşi.
Odată cu expirarea duratei de suspendare a aplicării prevederilor legale, obligaţia corelată dreptului consfinţit prin lege devine executorie.
Prin suspendarea drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 6 şi art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003 nu se poate considera că acestea nu au existat în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate precum şi dispoziţiile art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul - pârât I.G.P.F. împotriva sentinţei civile nr. 1536 din 20 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 307/2009. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 312/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
