ICCJ. Decizia nr. 3822/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 3822/2009

Dosar nr. 7015/2/2009

Şedinţa publică din 19 august 2009

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 21 iulie 2009 reclamanta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat instanţei de contencios administrativ să constate netemeinicia refuzului de viză emis de controlorul delegat sub nr. 43 din 21 iulie 2009, privind proiectul de operaţiuni referitor la Ordonanţările de plată nr. 598-603 din 21 iulie 2009, în sumă de 1.453.475 lei şi să dispună obligarea pârâtului M.F.P. la plata efectivă a sumei de 1.453.475 lei, reprezentând drepturi salariale, potrivit ordonanţării de plată menţionate.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin adresa nr. 376/2009 a solicitat pârâtului deschiderea de credite bugetare pentru salariile aferente lunii iunie 2009 cererea fiind restituită. Prin adresa din iulie 2009 M.F.P. a invocat, ca motiv al restituirii dispoziţiile OUG nr. 71/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 2873 din 09 iulie 2009 Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a obligat pârâtul să deschidă creditele bugetare, constatând că dispoziţiile OUG nr. 71/2009 nu sunt incidente în această speţă.

Cu toate acestea operaţiunea de ordonanţare de plată a fost refuzată parţial prin adresa din 21 septembrie 2009 a controlorului financiar preventiv, invocându-se aceleaşi dispoziţii legale, respectiv OUG nr. 71/2009.

Acest refuz de avizare a ordonanţărilor de plată este un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004. Prevederile invocate de controlorul delegat, a mai arătat reclamanta, nu sunt aplicabile în ce priveşte ordonanţarea susmenţionată, întrucât actul normativ invocat de pârât se referă la procedura de executare silită a sumelor prevăzute în hotărârile judecătoreşti devenite titluri executorii, sume ce pot fi precis determinate, iar nu la plata salariilor, astfel cum acestea au fost stabilite prin documente justificative, care şi-au produs şi continuă să-şi producă efectele.

S-a mai afirmat faptul că drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de lege, conform art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Or salariul judecătorilor de la Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a fost stabilit, în raport cu hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile şi în raport cu Decizia pronunţată în recursul în interesul legii, iar cele două sporuri au fost incluse prin ordin al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în carnetul de muncă al judecătorilor. Neacordarea acestor drepturi ar echivala cu o întoarcere a executării.

În ceea ce priveşte recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 21/2008 reclamanta a mai arătat că efectele deciziei nu au fost afectate de pronunţarea Deciziei nr. 838/2009 a Curţii Constituţionale întrucât Curtea Constituţională nu este competentă să invalideze o hotărâre pronunţată de o instanţă de judecată.

Printr-o cerere precizatoare a acţiunii reclamanta a arătat că înţelege să îşi modifice acţiunea în sensul de a solicita chemarea în judecată şi a Curţii de Conturi pentru opozabilitate.

M.F.P. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respinsă motivat prin încheierea de şedinţă din data de 23 iulie 2009, încheiere ce face parte integrantă din hotărârea atacată.

Totodată a mai formulat şi întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca inadmisibilă iar pe fond respingerea ei ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii pârâtul a arătat că prin acţiune se contestă legalitatea refuzului de emitere a vizei controlorului delegat or potrivit art. 21 din OG nr. 119/1999 doar Curtea de Conturi poate cenzura acest refuz. Curtea de Conturi însă a confirmat legalitatea refuzului de viză al controlorului delegat iar reclamanta nu a înţeles să conteste acest act al Curţii de Conturi.

Pe fond a arătat că potrivit OUG nr. 71/2009 sunt suspendate plăţile sumelor stabilite prin titluri executorii pentru drepturi salariale ale personalului din sectorul bugetar. Acest act normativ se aplică tuturor operaţiunilor de plată ulterioare intrării lui în vigoare. Prin ordonanţa respectivă nu se aduce atingere existenţei dreptului ci este suspendată doar realizarea lui.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2903 din 24 iulie 2009 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

A admis acţiunea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în contradictoriu cu M.F.P. şi Curtea de Conturi şi a constatat că refuzul de viză emis de controlorul delegat sub nr. 43 din 21 iulie 2009 privind proiectul de operaţiuni referitor la Ordonanţările de plată numerele 598, 599, 600, 601, 602 şi 603 din 21 iulie 2009 în sumă de 1.453.475 lei, confirmat ca fiind întemeiat de către Curtea de Conturi, este nejustificat şi a dispus obligarea pârâtului M.F.P. la plata acestor drepturi salariale conform ordonanţărilor menţionate în termen de o zi de la pronunţare. executorie de drept.

Pentru a hotărî astfel această instanţă a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii:

S-a constatat că refuzul de viză pentru ordonanţările de plată a drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 nu se înscrie în nici una dintre excepţiile reglementate de Legea nr. 554/2004, art. 5 alin. (1) şi (2).

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Având în vedere definiţia refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere, reglementată de art. 2 alin. (1) ca fiind „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane", s-a constatat că refuzul pârâtului de avizare a ordonanţărilor de plată pentru plata salariilor aferente lunii iunie 2009 se încadrează în definiţia suscitată.

În ceea ce priveşte rolul Curţii de Conturi s-a constatat că aceasta nu emite un act administrativ ci doar verifică temeinicia actului emis de controlorul financiar având doar posibilitatea să îl invalideze dacă îl consideră neîntemeiat. Astfel că nu este necesară atacarea distinctă a adresei prin care Curtea de Conturi confirmă legalitatea refuzului de viză.

Pe fondul cauzei instanţa a constatat că refuzul parţial de viză exprimat prin adresa din 21 iulie 2009, privind ordonanţările de plată a drepturilor salariale numerele 598 – 603 este neîntemeiată.

Măsura refuzului de viză pentru plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru sporul de confidenţialitate a fost justificată de dispoziţiile OUG nr. 71/2009 care, în opinia pârâtului, amână plata acestor drepturi salariale.

Or, a reţinut instanţa de fond, OUG nr. 71/2009 se referă la creanţele certe şi lichide, stabilite ca atare prin hotărâri judecătoreşti executorii, nu şi la drepturile băneşti care nu sunt lichide întrucât nu pot fi determinate prin dispozitivul hotărârilor şi nici din acte de genul celor prevăzute de art. 379 alin. (4) C. proc. civ.

Din expunerea de motive a actului normativ invocat rezultă intenţia legiuitorului de a institui o reglementare specială, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sistemul bugetar, datorită influenţei substanţiale asupra bugetului de stat pe anul 2009.

Aşadar, acest act normativ nu este aplicabil datoriilor curente pentru aceste sporuri.

Instanţa a mai reţinut de asemenea că hotărârea este executorie de drept, conform art. 278 pct. 1 C. proc. civ. raportat la art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 întrucât sumele ordonanţate constituie drepturi salariale, instituind un termen de executare de o zi.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs M.F.P. şi Curtea de Conturi a României criticând hotărârea ca nelegală şi netemeinică sub următoarele aspecte:

1. Prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) (art. 304 pct. 5 C. proc. civ. ).

În mod nelegal, au susţinut recurenţii, curtea de apel a calificat acţiunea ca fiind „suspendare executare act administrativ", încercând să justifice faptul că pârâţii aveau să fie citaţi cu 24 ore înaintea termenului fixat.

S-a încălcat în acest mod dreptul la apărare al pârâţilor care implică şi faptul ca partea să aibă la dispoziţie un termen rezonabil pentru a-şi pregăti apărarea.

„Urgenţa" este reglementată de lege, or Legea nr. 554/2004 vorbeşte de „urgenţă" fără a identifica un termen atunci când este vorba de citarea părţilor.

Astfel că, atâta timp cât nu există o prevedere specială în Legea nr. 554/2004 se aplică dispoziţiile Codului de procedură civilă, respectiv art. 114¹ alin. (3) (norma generală aplicabilă în cauză), care stabilesc că primul termen de judecată va fi cu cel puţin 15 zile de la data primirii citaţiei, iar în pricinile urgente cu cel puţin 5 zile.

2. Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).

Recurenţii au susţinut că instanţa judecătorească s-a substituit în atribuţiile puterii legislative/executive stabilind un termen de o zi pentru executarea hotărârii judecătoreşti atâta timp cât legiuitorul a reglementat în mod expres alte termene în care se execută hotărârea judecătorească pronunţată în materia contenciosului administrativ, (se face referire la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ).

Recurentul a făcut trimiterela Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009 referitoare la sesizarea Preşedintelui României privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte.

A mai precizat de asemenea, în legătură cu acest motiv de recurs, că instanţa de fond a stabilit ca termen de executare a hotărârii - o zi de la pronunţare, reţinându-se în mod greşit dispoziţiile art. 278 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cu toate că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a fost nejustificat respinsă de prima instanţă.

M.F.P., prin prisma atribuţiilor legale ce îi revin, analizează cererile formulate de către ordonatorii principali de credite, având ca obiect deschiderea de credite bugetare şi verifică îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru încuviinţarea acestora.

Actul prin care refuză la viză astfel de cereri este supus controlului de legalitate al Curţii de Conturi.

Or, atâta timp cât un act normativ reglementează o procedură administrativă de „deschidere a creditelor bugetare" a susţinut recurenta, o acţiunea judecătorească prin care s-a urmărit evitarea acestei proceduri are caracter inadmisibil, instanţa depăşind în acest caz atribuţiile puterii judecătoreşti.

Modalitatea de acordare a vizei de control financiar preventiv este reglementată prin OG nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere procedura stabilită prin acest act normativ, respectiv existenţa unui refuz de viză de control financiar delegat, efectuarea operaţiunii pe propria răspundere, informarea în scris a Curţii de Conturi şi a M.F.P. de către controlorul delegat precum şi sesizarea Curţii de Conturi în condiţiile art. 21 alin. (4) din OG nr. 119/1999 aşa cum a fost modificată prin OG nr. 8/2009, singurul act care poate fi contestat în faţa instanţei de contencios administrativ, este actul prin care Curtea de Conturi constată că refuzul de viză a fost acordat în mod corect.

3.Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Prin hotărârea pronunţată instanţa de fond, încălcând dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., nu a analizat apărările formulate de pârâţi şi nu a reţinut situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente cauzei.

Deşi la primul termen de judecată M.F.P. a formulat cerere de recuzare a completului de judecată şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în motivarea hotărârii recurate instanţa nu numai că nu a motivat respingerea acestora, dar nu a făcut nicio menţiune asupra faptului că acestea au fost invocate.

4. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că ordonanţa nu ar fi aplicabilă drepturilor salariale curente.

Actul normativ în discuţie, respectiv OUG nr. 71/2009 conţine norme de procedură care sunt de aplicabilitate imediată, reglementând în acelaşi timp printr-un articol cu natură de normă specială/tranzitorie – art. 3 – şi situaţia hotărârilor judecătoreşti care ar fi trebuit executate potrivit OUG nr. 75/2008.

Ordonanţa vizează modul de plată a sporurilor acordate prin hotărâri judecătoreşti, care nu sunt reglementate prin lege şi în nici un caz nu are în vedere salariul de încadrare sau alte sporuri stabilite potrivit legii (spor vechime, indemnizaţie de conducere, etc.) la care este îndreptăţită orice persoană încadrată în muncă.

De asemenea ordonanţa nu reglementează reguli de plată a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile în funcţie de data pronunţării acestora, ci doar stabileşte data la care urmează a fi făcută plata, nefiind astfel afectată în nici un fel existenţa dreptului, ci doar realizarea lui, respectiv modul de plată în anul 2009.

S-a susţinut de asemenea că instanţa de fond a reţinut eronat şi faptul că ordonanţa nu ar fi aplicabilă drepturilor băneşti acestea nefiind lichide, întrucât tocmai alin. (4) al art. 379 C. proc. civ. confirmă faptul că drepturile salariale sunt lichide acestea fiind trecute în carnetul de muncă, în cuantum fix, sporul fiind stabilit printr-o simplă operaţie matematică de înmulţire a acestuia cu un procent, rezultatul fiind astfel foarte uşor determinabil.

Aşa fiind refuzul de viză emis de controlorul delegat din cadrul M.F.P. nu reprezintă un refuz nejustificat întrucât a fost exprimat cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002 şi în considerarea dispoziţiilor OUG nr. 71/2009.

Recurentul a menţionat de asemenea ca motiv pentru care s-a ales varianta amânării plăţii acestor drepturi: influenţa substanţială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condiţiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă consecinţele privind imposibilitatea menţinerii echilibrelor bugetare şi în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar, interesul general public ce constituie situaţie de urgenţă extraordinară.

În fine, recurenţii au mai criticat sentinţa instanţei de fond şi sub aspectul caracterului ei executoriu, precizând că litigiul nu a reprezentat un litigiu de muncă pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 278 alin. (1) C. proc. civ., întrucât între părţile din dosar nu au existat raporturi juridice ca de la angajat la angajator iar natura juridică a sumelor care au fost solicitate de către reclamantă, prin această acţiune, se regăseşte în prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice şi nicidecum în C. muncii sau alt act normativ privind salarizarea unor categorii de angajaţi.

Examinând motivele de recurs invocate, inclusiv dispoziţiile art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate pentru următoarele considerente:

1. Instanţa de fond nu a încălcat normele procedurale prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prin citarea părţii cu o zi înaintea termenului de judecată stabilit.

Într-adevăr dispoziţiile art. 114¹ alin. (3) C. proc. civ. stipulează faptul că primul termen de judecată va fi stabilit astfel încât de la data primirii citaţiei pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puţin 5 zile.

Art. 89 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. completează în această materie dispoziţiile precitate stabilind că în pricinile urgente termenul poate fi mai scurt, după aprecierea instanţei.

Or, în cauza de faţă acţiunea a fost formulată pe calea contenciosului administrativ care reglementează o procedură a judecăţii de urgenţă şi cu precădere prin art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Aşa fiind şi cum urgenţa cauzei nu poate fi contestată, instanţa are posibilitatea stabilirii unui termen foarte scurt pentru soluţionarea unor astfel de cauze.

În ceea ce priveşte cererile formulate de intimaţi pentru lipsă de apărare, respingerea acestora nu este de natură să ducă la o casare a hotărârii.

Dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. lasă la aprecierea instanţei posibilitatea acordării unui nou termen pentru acest motiv, iar cele ale alineatului 2 stabilesc că instanţa va amâna pronunţarea hotărârii în situaţia în care respinge cererea. În ceea ce priveşte cauza de faţă s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ. şi s-a amânat pronunţarea hotărârii.

De altfel în dosar au fost formulate apărări prin invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, depunerea de întâmpinare precum şi note scrise.

2. Instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin stabilirea în cuprinsul hotărârii a unui termen de executare instanţa fondului nu s-a substituit legiuitorului şi nu a modificat norme juridice.

Reţinând regimul juridic al sumelor ordonanţate, acela de drepturi salariale, Curtea de apel în mod corect a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 278 pct. 1 C. proc. civ., constatând executorie de drept şi stabilind un termen de executare de o zi.

Completarea prevederilor legii contenciosului administrativ cu dispoziţiile Codului de procedură civilă în măsura în care nu sunt incompatibile este prevăzută de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Aşa fiind, cum interpretarea şi aplicarea legii sunt atribute constituţionale ale instanţelor judecătoreşti, prin exercitarea acestui drept, în cazul dat, nu s-a adus nicio atingere dreptului de legiferare, care aparţine puterii legislative.

Trimiterile pe care recurentul le face la jurisdicţia Curţii Constituţionale sunt fără relevanţă în cauza de faţă.

Instanţa de fond în mod corect a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul M.F.P.

Făcând o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 140 din Constituţia României şi a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din OG nr. 119/1999 recurenţii ajung la concluzia că, actul ce poate fi contestat pe cale jurisdicţională este actul emis de Curtea de Conturi, singura care poate analiza legalitatea refuzului de viză emis de M.F.P.

În considerarea situaţiei de fapt şi a situaţiei de drept, anterior prezentate, răspunsul pârâtului reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, în sensul legii, expresia refuz nejustificat are următoarea semnificaţie:

- „refuz nejustificat de a soluţiona o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane".

În sensul celor de mai sus refuzul se circumscrie prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c), în sensul că acesta este un act unilateral cu caracter individual, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării legii, care dă naştere unor raporturi juridice şi este supus competenţei instanţelor de contencios administrativ.

Prin refuzul de viză al controlorul delegat s-a exprimat explicit, cu exces de putere, voinţa M.F.P. de a nu răspunde favorabil solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de ordonanţare la plată a sumelor mai sus amintite, ce reprezintă sumele necesare achitării drepturilor salariate ale personalului instituţiei. În cauză nu sunt incidente prevederile art. 21 alin. (9) din OG nr. 119/1999, republicată, privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, astfel cum a fost introdus prin OG nr. 8 din 10 iulie 2009.

Într-adevăr, Curtea de Conturi, deşi este o autoritate administrativă, în situaţia concretă a dispoziţiilor art. 21 alin. (9) din ordonanţă, nu are, conform legii sale organice speciale, competenţa de a soluţiona conflictul ce decurge din refuzul de viză de control financiar preventiv şi nici reguli care să instituie o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii şi al asigurării dreptului la apărare.

Pronunţarea Curţii de Conturi asupra refuzului controlorului delegat nu poate fi asimilată unui act administrativ de autoritate sau jurisdicţional, aşa încât soluţia pe care o adoptă Curtea de Conturi nu poate forma obiectul controlului nemijlocit la instanţa de contencios administrativ.

Conform Legii nr. 94/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, lege organică potrivit prevederilor art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţia României, Curtea de Conturi este o instituţie de control financiar ale cărei competenţe şi atribuţii sunt stabilite expres în art. 21 şi urm. din lege, iar litigiile izvorâte din activitatea acesteia se soluţionează în baza art. 1 alin. (4) de instanţele judecătoreşti specializate. În mod evident legiuitorul s-a referit la litigiile izvorâte din activitatea reglementată prin legea organică a Curţii de Conturi, context în care arătăm că prin OG nr. 8/2009 nu s-au modificat atribuţiile şi competenţele prevăzute în Legea nr. 94/1992.

De altfel dispoziţiile art. 21 din OG nr. 119/1999 aşa cum au fost modificate prin OG nr. 8/2009 nu reglementează nicio procedură administrativă prealabilă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. j) din legea contenciosului administrativ, în ceea ce priveşte refuzul de viză a controlorului delegat şi de altfel nici nu ar fi fost posibil întrucât între Curtea de Conturi şi M.F. nu există raporturi de subordonare în sensul că din reglementarea legală a Curţii de Conturi, nu se deduce în nici un fel că aceasta ar avea caracterul unei autorităţi ierarhic superioare faţă de autoritatea care a emis actul vătămător.

Actul vătămător, respectiv refuzul de ordonanţare, este emis de M.F.P., confirmarea Curţii de Conturi neavând caracter de act administrativ independent, de natură a produce efecte juridice.

3. Motivul de recurs formulat de recurent în sensul nemotivării hotărârii potrivit art. 261 C. proc. civ. este nelegal.

Hotărârea instanţei de fond cuprinde amănunţit toate motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină.

Cererile de amânare şi excepţia de neconstituţionalitate au fost respinse motivat de către prima instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 23 iulie 2009 prin care s-au consemnat dezbaterile, încheiere ce face parte integrantă din hotărârea atacată.

În ceea ce priveşte cererea de recuzare, aceasta a fost soluţionată de completul de permanenţă printr-o încheiere distinctă potrivit dispoziţiilor regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.

4. Hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.

Rezultă cu certitudine faptul că refuzul de viză ce face obiectul prezentei acţiuni constituie un vădit exces de putere din partea M.F.P. pentru următoarele argumente:

Refuzul exprimat de M.F.P. este motivat exclusiv pe necesitatea respectării prevederilor OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Toate argumentele invocate de necesitatea respectării prevederilor OUG nr. 71/2009 sunt lipsite de relevanţă şi străine solicitării adresate în mod legal, similar lunilor anterioare ale anului 2009 şi 2008, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea ordonanţării la plată a salariilor personalului instituţiei, astfel cum acestea sunt stabilite prin documentele justificative (de stabilire a salarizării, în baza cărora au fost efectuate menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă).

Salariul lunar la care are dreptul fiecare angajat cuprinde, conform art. 155 C. muncii, „salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri", în speţă aplicându-se în mod corespunzător prevederile OUG nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.

Salariul la care are dreptul fiecare angajat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă, la data stabilită pentru plată, o creanţă actuală, certă şi exigibilă şi a cărei plată se face conform dreptului comun în materie, şi anume conform prevederilor Codului muncii. În speţă, interesează dispoziţiile C. muncii, astfel:

„Art. 156. – Salariile de plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorilor

Art. 161. - (1) Salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz. (4) Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Art. 164. - (1) Nici o reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege."

Cu alte cuvinte, plata salariilor nu poate fi blocată, amânată sau eşalonată de nicio autoritate publică în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv cele ale Codului muncii.

Or, prin refuzul ce formează obiectul acţiunii, M.F.P., cu exces de putere, împiedică plata salariilor stabilite în mod legal şi plătite în aceeaşi compunere şi acelaşi cuantum în perioada aprilie 2008 - iunie 2009, drepturi salariale care îşi găsesc corespondent în documentele justificative reprezentate de actele emise în vederea stabilirii drepturilor şi menţiunile făcute în carnetele de muncă ale angajaţilor.

În mod nelegal, M.F.P. refuză ordonanţarea de plată pentru plata salariilor sub pretextul că pune în discuţie necesitatea de respectare a prevederilor OUG nr. 71/2009.

În ceea ce priveşte refuzul de plată al sumelor solicitate pentru plata salariilor, Înalta Curte constată că M.F. a emis refuz de viză, apreciind că se impune numai plata unei părţi din salariul personalului, cenzurând astfel modul de compunere a salariului acestora.

Pe de altă parte, se constată că M.F.P. face aplicarea dispoziţiilor OUG nr. 71/2009 în privinţa plăţii salariilor, deşi acest act normativ se referă la procedura de executare a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, iar nicidecum la plata salariilor, aşa cum acestea sunt stabilite prin documente justificative, care şi-au produs şi continuă să îşi producă în mod legal efectele.

Intimata-reclamantă apreciază că nu intră sub incidenţa OUG nr. 71/2009 sporurile deja incluse în salariile personalului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin dispoziţie a ordonatorului principal de credite, acordate prin hotărâri judecătoreşti, pentru următoarele motive:

Aceste sporuri, pentru viitor, sunt recunoscute prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi includerea lor în salarii a reprezentat executarea voluntară a obligaţiilor creditorului.

M.F., cu exces de putere şi prin depăşirea evidentă a prerogativelor stabilite prin Legea 500/2002, în sarcina acestuia, înlătură de la plată două dintre componentele salariului magistraţilor, respectiv sporul de risc şi suprasolicitare şi sporul de confidenţialitate.

Aceste drepturi de natură salarială fac parte din compunerea salariului magistraţilor, fiind incluse în salariu, ca urmare a dispoziţiei sau ordinului emis de ordonatorul principal de credite.

M.F., precum şi orice altă autoritate, nu au competenţa de a cenzura modul de compunere al salariului magistraţilor şi personalului asimilat şi de a face distincţie între drepturile prevăzute în OUG 27/2006 şi drepturile derivând din aplicarea hotărârilor judecătoreşti, în cadrul cărora s-a consacrat, cu autoritate de lucru judecat şi deci cu efect erga omnes, dreptul magistraţilor şi a altor categorii profesionale din sistemul justiţiei de a beneficia de sporul de risc şi suprasolicitare şi sporul de confidenţialitate.

În măsura în care M.F. şi orice altă autoritate procedează la efectuarea distincţiei enunţate mai sus, se aduce atingere în mod evident drepturilor şi intereselor magistraţilor şi altor categorii profesionale din sistemul justiţiei din motiv pentru care refuzul de plată integrală a salariilor, în compunerea de mai sus, capătă caracterul unui act adminsitrativ asimilat, care are caracter vătămător şi în consecinţă instanţele judecătoreşti au, potrivit art. 1 din Legea 554/2004, competenţa de a anula actul sau de a recunoaşte dreptul pretins.

Pentru sporurile astfel acordate a fost emis un act administrativ al ordonatorului principal de credite şi s-a dispus înscrierea lor în carnetele de muncă, astfel că ele fac parte, în prezent, din indemnizaţia brută lunară şi nu mai pot intra sub incidenţa prevederilor actului normativ în discuţie întrucât, cu privire la acordarea lor pentru viitor, executarea a fost încheiată.

Plata sumelor prevăzute la alin. (1) al art. 1 din ordonanţă se referă exclusiv la sume ce pot fi precis determinate, întrucât doar la acestea se poate stabili executarea succesivă în anumite procente, aşa cum s-a şi procedat la emiterea actului normativ de faţă.

O altă interpretare, în sensul includerii şi a plăţilor viitoare în această formă de executare nu corespunde realităţii, deoarece nu s-ar putea realiza aplicarea procentelor prevăzute asupra sumelor reale, pe parcursul celor trei ani, creanţele viitoare, necuantificate la data emiterii actului normativ, neputând fi eşalonate.

În acest cadru suspendarea plăţii unor sporuri salariale ale personalului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al OUG nr. 71/2009, ar constitui un act de neaplicare a dispoziţiilor legale interne şi europene de executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Pe de altă parte, deşi nu formează obiectul analizei directe, pentru motivul că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi repusă în discuţie, Înalta Curte, în vederea lămuririi soluţiei adoptate în prezenta cauză, precum şi a naturii abuzive a refuzului de plată, precizează că hotărârile judecătoreşti, prin care s-au stabilit drepturile magistraţilor şi altor categorii profesionale din sistemul justiţiei de a primi sporul de risc şi suprasolicitare şi cel de confidenţialitate au avut în vedere drepturile judecătorilor, reglementate legal, sub un anumit statut profesional.

În fine motivele invocate de recurentul M.F.P. referitoare la influenţa substanţială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a ordonanţei, consecinţele privind imposibilitatea menţinerii echilibrelor bugetare, nerespectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, nu pot fi luate în considerare.

În concepţia C.E.D.O. (ne referim la Cauza Burdov vs. Rusia şi la Cauza Scardino vs. Italia), complexitatea procedurii interne de executare silită a sistemului bugetar al statului nu poate constitui motive pertinente pentru a scuti statul de obligaţia sa, în baza Convenţiei, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Curtea consideră că autorităţile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti. Revine statelor obligaţia de a-şi organiza sistemul legal într-o asemenea manieră încât autorităţile să îşi poată îndeplini obligaţia lor în această privinţă (s.n.).

Cu privire la durata procedurii de executare, din punctul de vedere al Curţii, dreptul de acces la justiţie nu ar fi efectiv dacă executarea unei hotărâri într-un caz particular ar fi condiţionată de adoptarea de către administraţie a unei proceduri sau norme în domeniul respectiv.

Reţinem din cauza prezentată că statul are obligaţia de a lua toate măsurile pentru a executa hotărârea prin care a fost obligat la plata unor sume indiferent de natura acestora.

Acesta nu poate invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti. Statelor le revine obligaţia de a-şi organiza sistemul legal într-o asemenea manieră încât autorităţile să îşi poată îndeplini obligaţia lor în această privinţă, într-un timp rezonabil.

C.E.D.O. a fost confruntată şi cu problema modificării unor proceduri jurisdicţionale în curs de derulare în care însuşi statul este parte.

Într-o astfel de cauză, Curtea a decis că „principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 se opun oricărei ingerinţe a puterii legislative în administrarea justiţiei, în scopul influenţării soluţionării judiciare a unui litigiu" (CEDH, 9 decembrie 1994, Papageorgion vs. Grece, Recuil 1997).

În consecinţă, pentru motivele mai sus invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea urmează a se respinge recursurile declarate în cauză ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de M.F.P. şi de Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 2903 din 24 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 august 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 3975/2009. Contencios		ICCJ. Decizia nr. 4125/2009. Contencios. Anulare act... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

ICCJ. Decizia nr. 3818/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs