ICCJ. Decizia nr. 4560/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4560/2009
Dosar nr. 1429/33/2008
Şedinţa publică de la 22 octombrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 septembrie 2008, pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC N.V. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune; anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.
În dezvoltarea motivelor acţiunii, reclamanta arată, în esenţă, că prin actele normative contestate s-a stabilit ca societăţile comerciale cu sediul în România au obligaţia de a plăti pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale unor astfel de servicii.
Se mai arată că obligativitatea plăţii taxelor pentru serviciul public de radio şi televiziune ar trebui instituită doar în sarcina persoanelor juridice care deţin efectiv aparate radio sau TV ceea ce de altfel rezultă şi din prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 precum şi ale art. 40 alin. (2) din Legea finanţelor publice (Legea nr. 500/2002).
La data de 21 octombrie 2008, S.R.R. a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României.
Prin sentinţa nr. 66 din 16 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea formulată de reclamanta SC N.V. SRL, a anulat prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977 din 22 august 2003 şi art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978 din 22 august 2003 şi a anulat ca netimbrată cererea de intervenţie accesorie formulată de S.R.R.
În motivarea sentinţei, instanţa de fond a reţinut faptul că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede o taxă pentru serviciile publice de radio şi televiziune doar în sarcina persoanelor fizice şi juridice, beneficiare, respectiv în sarcina celor care „beneficiază” în diferite modalităţi de aceste servicii.
Pentru a reţine aceste aspecte, instanţa de fond s-a prevalat de Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2004 potrivit căreia conformitatea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 cu dispoziţiile constituţionale a fost stabilită avându-se în vedere faptul că, plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice, fiind vorba de „o ocrotire în mod egal a proprietăţii indiferent de titular”.
Pe de altă parte, pentru dezlegarea chestiunii litigioase instanţa de fond face aplicarea interpretării gramaticale a dispoziţiilor legale a căror anulare se solicită şi ajunge la concluzia că noţiunea de beneficiar din cadrul art. 40 al Legii nr. 41/1994, republicată, include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii şi că doar aparent excepţia de la plata acestor taxe este instituită numai pentru persoanele fizice deoarece nu este exclusă aplicarea acestei excepţii şi pentru persoanele juridice.
Concluzionează Curtea că prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 şi H.G. nr. 978/2003 instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de neplata taxei pentru serviciile publice de radio şi televiziune în cazul în care acestea nu deţin receptoare radio/TV, motiv pentru care nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari pentru toate persoanele juridice cu sediul în România necondiţionat de posesia receptoarelor.
Împotriva sentinţei nr. 64 din 16 februarie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs Guvernul României şi S.R.R.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Guvernul României, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurentul-pârât aduce, în esenţă, următoarele critici sentinţei recurate:
- Se susţine că eventualele prejudicii aduse reclamantei prin obligativitatea plăţii taxei pentru serviciile de radiodifuziune se datorează textului art. 40 din Legea nr. 41/1994, iar nu textelor normative atacate.
- Invocându-se jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional din România, reglementările comunitare cu privire la serviciile publice audiovizuale şi modul de interpretare al instituţiilor europene a problemelor de drept naţionale privind măsurile de finanţare a serviciilor publice audiovizuale, se apreciază că, în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei.
- În ceea ce priveşte taxa pentru serviciul public de televiziune instituită prin dispoziţiile legale atacate, cuprinse în H.G. nr. 978/2003, pentru persoanele juridice, se menţionează că instanţa de fond în mod greşit a dispus anularea art. 3 alin. (2) din actul normativ menţionat întrucât legiuitorul a instituit în cazul persoanelor juridice obligativitatea plăţii taxei TV fără a o condiţiona de calitatea de deţinător al unui receptor TV. În situaţia în care Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 159/2004, 297/2004 a respins excepţia de neconstituţionalitate referitoare la legislaţia cu privire la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, iar dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 533/2003, art. 2 şi 3 din H.G. nr. 316/2004 exceptează de la îndeplinirea obligaţiei de plată a taxei pentru serviciul public de televiziune doar persoanele fizice care declară pe proprie răspundere că nu deţin receptoare de televiziune, rezultă că nici cei care aplică legea nu pot opera exceptări de la plata acestei taxe pentru persoanele juridice, cărora le revine în continuare obligaţia de a achita taxa TV, indiferent dacă acestea deţin sau nu astfel de receptoare.
S.R.R. a formulat de asemenea recurs împotriva sentinţei civile nr. 767/2008, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ.
În motivele de recurs, această recurentă susţine, în esenţă, că legiuitorul a instituit în textul art. 40 din Legea nr. 41/1994 o prezumţie absolută cu privire la calitatea de beneficiar al serviciului de radio/TV a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă deţin sau nu receptoare TV. În argumentarea acestui punct de vedere se invocă faptul că au fost respinse propunerile legislative de inserare a unor exceptări exprese de la plata taxei, în funcţie de calitatea de posesor de receptoare radio/TV, cât şi faptul că prin unele decizii, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 Legea nr. 41/1994, fapt care confirmă obligativitatea de plată a acestei taxe pentru persoanele juridice.
Recurenta solicită să se constate că în mod greşit instanţa de fond a anulat cererea de intervenţie ca netimbrată, întrucât nu datorează taxa de timbru, respectiv este scutită de plata taxei judiciare de timbru în temeiul art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Că a devenit parte în acest proces ca urmare a admiterii cererii de intervenţie depuse la Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, şi deşi cererea a fost intitulată „cerere de intervenţie principală";, în realitate această cerere avea caracterul unei cereri de intervenţie accesorii, întrucât societatea nu a formulat pretenţii proprii, ci a solicitat alături de pârâtul Guvernul României respingerea acţiunii formulată de SC N.V. SRL.
Instanţa de fond avea datoria de a califica cererea de intervenţie nu potrivit titulaturii stabilite de parte, ci potrivit dispoziţiilor legale, având astfel datoria de a califica cererea de intervenţie drept accesorie, cu toate consecinţele legale ce decurg de aici.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, apreciind ca fiind legală şi temeinică sentinţa recurată, invocând faptul că, dimpotrivă, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 297/2004, a statuat că obligaţia de plată a acestor taxe în discuţie este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi de serviciile publice respective.
Nici legislaţia comunitară invocată nu conduce la interpretarea contrară a celor susţinute în cererea de chemare în judecată. În apărarea poziţiei sale, intimata-reclamantă susţine că în prezent se află în dezbatere publică un proiect legislativ de modificare a Legii nr. 41/1994, prin care, alături de o serioasă şi profundă restructurare a instituţiilor de Radio şi Televiziune publice, se intenţionează modificarea modului de finanţare a acestora, respectiv prin introducerea unei aşa-numite “taxe de solidaritate radio/TV”, taxă care ar urma să fie achitată de toate persoanele fizice şi juridice române, indiferent de deţinerea aparatelor de recepţionare a serviciilor furnizate de acestea, fapt care confirmă că în prezent taxa este stabilită ca o contraprestaţie pentru serviciile furnizate de aceste instituţii doar persoanelor deţinătoare de aparate radio/TV.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Prima instanţă a fost sesizată de reclamanta SC N.V. SRL cu cererea prin care a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României să se dispună anularea prevederilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 şi a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 978/2003.
Astfel cadrul procesual în care se desfăşoară procesul a fost fixat de reclamantă, care prin cererea de chemare în judecată, a indicat persoana împotriva căreia se îndrepta pretenţiile sale, respectiv Guvernul României.
Interesul de a interveni într-un proces poate să aparţină şi terţelor persoane, astfel încât C. proc. civ. a îngăduit şi acestora să ceară introducerea lor în proces.
Intervenţia voluntară este reglementată de art. 49-56 C. proc. civ. şi poate fi definută ca fiind cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit de alte părţi, pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din proces.
În cauză se constată că prima instanţă nu a observat că s-au formulat două cereri de intervenţie de S.R.R.
Astfel, la data de 20 octombrie 2008 s-a depus la dosar o cerere de intervenţie accesorie trimisă prin fax, iar la data de 21 octombrie 2008 o cerere de intervenţie în interes propriu însoţită de înscrisuri.
Aceste aspecte sunt consemnate în încheierea de şedinţă din data de 12 ianuarie 2008, însă la termenul următor când a rămas în pronunţare, prima instanţă nu a analizat cererea de intervenţie accesorie.
Prin hotărârea recurată s-a dispus anularea cererii de intervenţie principală ca netimbrată în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Mai mult, deşi erau formulate două cereri de intervenţie, era necesar să fie calificată intervenţia potrivit dispoziţiilor legale cu toate consecinţele ce decurg din acestea.
Se poate observa că prin cererea de intervenţie, S.R.R., nu solicită nimic pentru ea, respectiv nu se invocă realizarea sau conservarea unui drept al său, ci alături de pârâtul Guvernul României prin apărările pe care le face tinde ca soluţia în proces să se dea în favoarea părţii pentru care a intervenit.
În aceste condiţii dacă instanţa califica cererea de intervenţie accesorie, este de observat că aceasta nu intra sub incidenţa Legii nr. 146/1997, nefiind o cerere de chemare în judecată ca intervenţie principală, ci o simplă apărare formulată în faţa primei instanţe.
Este de observat că indiferent că este vorba de o intervenţie principală sau una accesorie, în conformitate cu art. 17 C. proc. civ., instanţa sesizată avea obligaţia de a se pronunţa asupra lor.
Neprocedând în această modalitate prima instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor cu care a fost sesizată, cu atât mai mult cu cât intervenţia accesorie - fiind o apărare se judecă întotdeauna împreună cu cererea principală, motiv pentru care în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., urmează a fi admise recursurile formulate de pârâtă şi intervenient, casată hotărârea şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ocazie cu care vor fi avute în vedere aspectele invocate de cele două recurente, prin motivele ce vizau nelegalitatea conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., asupra fondului litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Guvernul României şi S.R.R. împotriva sentinţei nr. 64 din 16 februarie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4464/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4571/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
