ICCJ. Decizia nr. 482/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 482/2009
Dosar nr.8857/2/2007
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1829 din 17 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamantului T.P.N.V. în contradictoriu cu M.I.R.A. (acum M.A.I.), Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Oficiul Român pentru Imigrări, au fost obligaţi pârâţii la plata sumelor reprezentând prime de concediu pentru anii 2004 - 2006 şi a sporului de fidelitate pe anul 2005 şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a M.E.F.(acum Ministerul Finanţelor Publice).
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că reclamantul are calitatea de funcţionar public cu statut special şi are dreptul la plata primei de concediu prevăzută de OG nr. 38/2003, pentru perioada menţionată, precum şi dreptul la plata sumei reprezentând spor de fidelitate pe anul 2005.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, pe de o parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu şi a sporului de fidelitate iar, pe de altă parte, că suspendarea drepturilor arătate nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată în dosar, instanţa de fond a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., neexistând raporturi de garanţie sau despăgubire între părţile litigiului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră criticând soluţia pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
A susţinut, în cadrul motivelor de recurs formulate, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, rezultat al unei interpretări greşite a dispoziţiilor legale.
Astfel, s-a menţionat că suspendarea prevederilor care acordau drepturile respective a fost dispusă în condiţiile prevăzute de lege, pornind de la raţionamentul legiuitorului în conformitate cu care acordarea drepturilor salariale arătate se face în limita fondurilor bugetare aprobate anual.
S-a susţinut că datorită lipsei acestor fonduri a fost restrâns temporar dreptul la acordarea primei de vacanţă şi a sporului de fidelitate.
Înalta Curte examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., va respinge recursul formulat pentru considerentele ce urmează.
Prin art. 37 alin. (2) şi art. 6 din OG nr. 38/2003 s-a prevăzut dreptul ca pe lângă indemnizaţia de concediu, poliţiştilor să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, precum şi sporul de fidelitate acordat din salariul de bază.
Prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă şi a sporului de fidelitate a fost suspendată în anii 2001 - 2006, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia şi aceasta pentru că s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de serviciu odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin Decizia nr. 12 din 5 februarie 2007 şi Decizia nr. 77 din 5 octombrie 2007 ale Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi, pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii, s-a statuat faptul că prima de concediu solicitată de poliţişti se cuvine acestora.
Interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte prin deciziile arătate trebuie respectată având în vedere principiul egalităţii şi al nediscriminării, precum şi dispoziţiile art. 329 alin (3) C. proc. civ. conform cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte o va menţine şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursul declarat în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră împotriva sentinţei civile nr. 1829 din 17 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 480/2009. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 483/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
