ICCJ. Decizia nr. 483/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 483/2009
Dosar nr. 40181/3/2007
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1739 din 5 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamantei I.M. în contradictoriu cu Primarul sectorului 2, Consiliul Local al Sectorului 2 şi M.I.R.A. (acum M.A.I.), au fost obligaţi pârâţii la plata sumelor reprezentând prime de concediu pentru anii 2005 - 2006 şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a M.E.F. (actual Ministerul Finanţelor Publice).
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că reclamanta are calitatea de funcţionar public şi are dreptul la plata primei de concediu prevăzută de lege, pentru perioada menţionată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, pe de o parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată în dosar, instanţa de fond a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., neexistând raporturi de garanţie sau despăgubire între părţile litigiului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.I.R.A. (acum M.A.I.) criticând soluţia pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
A arătat faptul că nu are calitate procesuală pasivă în cauza de faţă şi a solicitat admiterea excepţiei invocate, întrucât în mod greşit instanţa de fond a obligat această instituţie la plata primei de concediu pentru anul 2005, în condiţiile în care intimata-reclamantă are raporturi de serviciu cu M.A.I. începând cu luna aprilie 2006.
A solicitat respingerea acţiunii reclamantei şi pentru prima de concediu corespunzătoare anului 2006, pentru că nu s-a făcut dovada efectuării concediului de odihnă pe acest an, pentru a putea beneficia de prima solicitată.
Înalta Curte examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., va respinge recursul formulat pentru considerentele ce urmează.
Prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a prevăzut dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia şi aceasta pentru că s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de serviciu odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Critica formulată de recurent cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive este neîntemeiată, întrucât cererea de chemare în judecată a recurentei vizează plata unor drepturi salariale, care nu pot fi acordate decât de angajator, conform raporturilor de serviciu stabilite între aceste părţi, iar intimata-reclamantă a tăcut dovada existenţei acestor raporturi.
Este evident că la punerea în executare a acestei hotărâri, privind acordarea primelor de vacanţă, instituţiile pârâte vor acorda prima de vacanţă pentru perioada în care intimata-reclamantă a avut raporturi de serviciu cu fiecare în parte.
Aceasta este şi raţiunea pentru care intimata-reclamantă a chemat în judecată mai multe instituţii, întrucât a avut raporturi de serviciu cu fiecare dintre ele, pe perioade diferite, astfel încât şi plata primelor de vacanţă este diferită.
Instanţa de fond nu a obligat la plata unei sume concrete, ci a precizat că reclamanta are vocaţie la stabilirea acestui drept şi a obligat pârâtele la plata acestuia, drept care este calculat de fiecare instituţie în parte.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte o va menţine şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursul declarat în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.I.R.A. (acum M.A.I.) împotriva sentinţei civile nr. 1739 din 5 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 482/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 489/2009. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
