ICCJ. Decizia nr. 4883/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4883/2009
Dosar nr.141/33/2009
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 7 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, a fost sesizată Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1682 din 14 noiembrie 1996, emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei (în prezent Ministerul Agriculturii, Pădurilor, şi Dezvoltării Rurale) în favoarea pârâtei SC A. Cluj SA, cu privire la suprafaţa de 43.732 mp, cu nr. topo 1886/1//1/2, înscrisă în C.F. nr. 3343 Dej şi suprafaţa de 2.664 mp, cu nr. topo 1886/1/6, înscrisă în C.F. nr. 17.336, excepţie invocată de R.V. jr.
În motivarea excepţiei de nelegalitate, R.V. jr. a pretins, în esenţă, că certificatul de atestare a dreptului de proprietate sus menţionat, este nelegal deoarece la data emiterii lui erau în vigoare dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 115/1938, potrivit cărora drepturile reale se pot stinge numai dacă radierea lor s-a înscris în cartea funciară cu consimţământul titularului, la aceea dată fiind înscris în C.F. ca proprietar R.V. senior, decedat în anul 1952, dată la care la rândul său, a dobândit dreptul de proprietate chiar fără înscriere în C.F., conform art. 26 din acelaşi act normativ.
Prin întâmpinările formulate, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în prezent (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale) a invocat excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate în lipsa plângerii prealabile, iar SC B.P. SRL a invocat de asemenea excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi excepţia lipsei de interes în formularea acesteia.
Prin sentinţa nr. 149 din 6 aprilie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în prezent (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale) şi de SC B.P. SRL, precum şi excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1682 din 14 noiembrie 1996, emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei (în prezent Ministerul Agriculturii, Pădurilor, şi Dezvoltării Rurale) în favoarea pârâtei SC A. Cluj SA, invocată de R.V. jr.
Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în termenul legal, de către recurentul-reclamant.
În recursul său, reclamantul R.V. a invocat prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Reţinând, în esenţă, că instanţa de fond a soluţionat excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07, nr. 1682 din 14 noiembrie 1996, emis de fostul Minister al Agriculturii şi Alimentaţiei, fără să cerceteze fondul pricinii, fără să examineze argumentele şi probele prezentate de acesta.
S-a mai reţinut că instanţa de fond a respins excepţia de nelegalitate pe baza unor considerente şi aprecieri referitoare la norma legală care are prioritate, fără ca în prealabil aceste probleme să fie puse în discuţia părţilor.
Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a lipsit de efecte dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; instanţa de fond a interpretat în mod greşit dispoziţiile legale, deoarece Certificatul de Atestare a dreptului de proprietate seria M07, nr. 1682 din 14 noiembrie 1996 a fost emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în perioada în care erau în vigoare prevederile dispoziţiilor Decretului - Lege nr. 115/1938.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurent, a prevederilor art. 3041 C. proc. civ. şi a motivului de ordine publică pus în discuţia părţilor în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum rezultă din practicaua prezentei decizii, ţinând seama şi de apărările cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte constată recursul nefondat, în limitele şi pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
Referitor la primul motiv de recurs, necercetarea fondului pricinii, Înalta Curte constată că cele două condiţii la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, au fost analizate de către instanţa de drept comun. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs care vizează nepunerea în discuţia părţilor a normei legale care are prioritate,Înalta Curte apreciază că aceste critici nu pot fi reţinute, recurentul fiind prezent la termenul de judecată din data de 23.03.2009, termen la care a avut posibilitatea să facă apărări referitoare la norma menţionată.
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu privire la un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, Înalta Curte reţine următoarele.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
Excepţia de nelegalitate este reglementată aşadar, ca un mijloc procesual de apărare ce poate fi invocat în cadrul unui proces deja început, indiferent de obiectul acestuia, fiind o formă de control judecătoresc al legalităţii actului administrativ diferită de acţiunea directă în contencios administrativ, prin care se tinde la anularea actului emis de o autoritate publică.
De aceea, invocarea excepţiei de nelegalitate nu este supusă procedurii prealabile administrative reglementate de art. 7 din Legea nr. 554/2004, care de altfel în alin. (5) teza finală prevede expres că în cazul prevăzut de art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă.
În egală măsură excepţia de nelegalitate nu este supusă termenelor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, care prevede clar, în alin. (1), că se aplică numai cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate.
Este adevărat că prin mai multe Decizii, dintre care amintim Deciziile nr. 404, 425 şi 426/2008, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocate după modificările aduse prin Legea nr. 262/2007, considerând că textul de lege criticat este în acord cu principiul stabilităţii raporturilor juridice care, deşi nu este consacrat expres în Constituţia României, se deduce din prevederile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu principiul neretroactivităţii legii, cu prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice şi cu dispoziţiile art. 126 alin. (6), care garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului administrativ.
Fără a ignora sau nega consistenţa argumentelor reţinute în contenciosul constituţional, Înalta Curte nu poate omite însă împrejurarea că judecătorul naţional este chemat în mod direct şi nemijlocit să facă efective drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aşa cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta constituind o garanţie a aplicării blocului de convenţionalitate în dreptul intern, atât în privinţa calităţii legii naţionale, cât şi în interpretarea şi aplicarea acesteia.
Cu privire la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 alin. (2) din Constituţia României instituie, pentru situaţia în care există un conflict între legile naţionale şi normele cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale, regulă de la care se poate deroga numai în cazul existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că interpretarea exclusiv literală a art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că procedura excepţiei de nelegalitate pe care o reglementează ar fi aplicabilă şi actelor administrative individuale anterioare intrării în vigoare a acesteia, ar contraveni principiului securităţii raporturilor juridice, element fundamental al preeminenţei dreptului, enunţată în preambulul Convenţiei ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi şi în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti (cauza Brumarescu c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002,cauza Prodan României, hotărâre din 11 decembrie 2008, www.echr.coe.int).
Deşi se referă la repunerea în discuţie, fără limită în timp, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, argumentele Curţii de la Strasbourg pot fi reţinute şi în cazul actului administrativ unilateral individual intrat în circuitul civil, care nu a fost atacat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, actul administrativ unilateral fiind emis în realizarea puterii publice, trăsătură ce îi conferă caracter obligatoriu şi executoriu din oficiu.
Este adevărat că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepţia, dar beneficiarul actului administrativ constitutiv sau constatator de drepturi nu se mai poate prevala de el în faţa instanţei, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului afirmat.
De aceea, Înalta Curte constată că prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepţiei fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a preeminentei dreptului, situaţie ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, interpretat în lumina preambulului Convenţiei.
În speţă, actul administrativ vizat de excepţia de nelegalitate este certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1682 din 14 noiembrie 1996 emis în favoarea SC A. SA Cluj Napoca în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.
Acest certificat este un act administrativ unilateral individual prin care se atestă dobândirea unui drept de proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât, potrivit considerentelor expuse mai sus, nu poate fi supus controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată, în premieră, de art. 4 din acest act normativ. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a actului administrativ nu a fost reglementată prin lege, iar doctrina şi jurisprudenta au acceptat-o în mod tradiţional numai cu privire la actul administrativ-normativ, ca pe un mijloc procesual de apărare ce putea fi invocat în orice litigiu şi era soluţionat de către instanţa competentă să judece cauza respectivă.
În raport cu toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.V. împotriva sentinţei nr. 149 din 6 aprilie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4882/2009. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4884/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
