ICCJ. Decizia nr. 5442/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5442/2009
Dosar nr. 6357/1/2009
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 1793 din 27 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de reclamantul R.I., împotriva sentinţei nr. 56/F/CA din 31 martie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de C.J.P. Sibiu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că prin sentinţa nr. 56/F/CA/2008, Curtea de Apel Alba Iulia, a respins acţiunea reclamantului R.I. formulată în contradictoriu cu C.J.P. Sibiu, C.S.M.N.C.D. şi C.N.P.D.A.S., privind anularea hotărârii din 17 decembrie 2007, emisă de C.N.C.D. şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanţa a mai constatat că prin Hotărârea nr. 464 din 17 decembrie 2007 a fost clasată sesizarea reclamantului, cu privire la situaţia generată de prevederile Legii nr. 19/2000 şi diferenţa creată între persoanele pensionate la date diferite, potrivit reglementărilor legale în vigoare în momentele calculării drepturilor de pensie.
S-a mai reţinut că legiuitorul are deplină autoritate să stabilească periodic noi modalităţi şi condiţii de acordare şi de calculare a pensiilor, reglementări care pot să fie avantajoase sau dezavantajoase beneficiarilor de pensii, după cum permite sau impune, după caz, situaţia economico - financiară a ţării şi fondurile de asigurări sociale de stat.
S-a mai precizat în aceeaşi hotărâre că în oricare dintre cele trei ipoteze dispoziţiile legale noi se aplică numai pentru viitor, persoanelor care se vor înscrie la pensie, după intrarea lor în vigoare, neputând atinge drepturile de pensie anterior stabilite, în acest sens fiind citată şi Decizia nr. 103/2002 a Curţii Constituţionale.
De asemenea, s-a reţinut că legiuitorul nu a dat efect retroactiv unor dispoziţii legale care se aplică în cazul persoanelor ce se pensionează după data adoptării unui act normativ, iar acest lucru nu constituie discriminare, în sensul O.G. nr. 137/2000.
În cauza de faţă, autorităţile naţionale, respectiv puterea legiuitoare s-a aflat în faţa unor situaţii a căror diversitate a impus în mod obiectiv soluţii legale diferite, respectiv persoanele pensionate anterior modificării legislative au continuat să nu facă obiectul recalculărilor în forma pretinsă de reclamant, justificarea fiind obiectivă, dar şi constituţională, întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Constituţie, privind aplicarea numai pentru viitor a unei legi, excepţiile fiind limitativ prevăzute chiar în Constituţie.
S-a mai apreciat că situaţia la care se referă reclamantul nu reprezintă condiţia de situaţie analogă sau comparabilă, iar diferenţierea de tratament ar fi existat numai dacă, după adoptarea noii legislaţii s-ar fi făcut distincţii între diferitele categorii de persoane ce urmează să se pensioneze şi dacă acestea se aflau în situaţii identice.
Instanţa de recurs a constatat că situaţiile la care a făcut referire recurentul reclamant sunt diferite, respectiv ele sunt determinate de aplicarea a două legi diferite, în funcţie de data pensionării, aşa încât nu s-a putut reţine existenţa discriminării.
S-a mai reţinut că reclamantul nu are culpă procesuală faţă de pârâta C.J.P. Sibiu şi, cum cheltuielile de judecată se acordă numai pe bază de culpă procesuală, a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva deciziei nr. 1793 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, în temeiul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., recurentul R.I. a formulat contestaţie în anulare.
În motivarea contestaţiei în anulare, se arată că prin decizia nr. 1793 din 27 martie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la pag. 2 alin. (5) reţine ca o primă greşeală materială că „reclamantul a solicitat asimilarea perioadei 01 decembrie 1984 – 01 decembrie 1990”, iar el nu a avut asemenea pretenţie, ci a solicitat aplicarea art. 47 alin. (1) lit. b) şi art. 60 alin. (1) din Legea nr. 19/2000.
A mai arătat că este persoană cu handicap din data de 11 decembrie 1951, când a fost operat la plămânul stâng, handicapul datând de atunci, iar încadrarea în muncă s-a făcut la 15 august 1953, astfel că întreaga perioadă de cotizare a efectuat-o ca angajat cu handicap preexistent calităţii de asigurat (angajat), aşa cum prevăd dispoziţiile art. 47 şi 60 din Legea nr. 19/2000, dar instanţa supremă a respins recursul.
Contestatorul menţionează că se află în aceeaşi situaţie şi astăzi şi invocă prevederile art. 47 alin. (1) lit. b) şi art. 60 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, beneficiind de reducerea cu 10 ani a stagiului de cotizare, dar că instanţa de recurs nu a cercetat cuprinsul anexei 3 a legii în care se arată că se menţine perioada aprilie 2001 – martie 2002 privind perioada de 30 de ani pentru bărbaţi, din aceeaşi anexă la Legea nr. 19/2000.
Se mai arată că instanţa de recurs a făcut o greşeală materială când a făcut aplicarea alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 dar a omis a face referire la handicapul recurentului.
În fine, contestatorul reiterează motivele susţinute în recurs.
Înalta Curte, examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi art.: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ., prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În esenţă, o atare omisiune nu poate fi reţinută întrucât instanţa de recurs a cercetat toate criticile recurentului şi a examinat cauza sub toate aspectele.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de R.I. împotriva deciziei nr. 1793 din 27 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5439/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5443/2009. Contencios. Anulare acte privind... → |
|---|
