ICCJ. Decizia nr. 5464/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5464/2009
Dosar nr. 979/2/2006
Şedinţa publică de la 2 decembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 16 ianuarie 2006, reclamanta SC W.R.P.Z. SRL a chemat în judecată Consiliul Concurenţei, solicitând în principal anularea parţială a deciziei din 19 decembrie 2005 emisă de pârât şi absolvirea de plata amenzii, iar în secundar modificarea acestei decizii în sensul diminuării amenzilor aplicate reclamantei.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că, în perioada martie 2000-septembrie 2004 a încheiat o serie de contracte de distribuţie cu diverşi distribuitori având ca obiectul procurarea de către aceştia de produse W. în scopul revânzării acestora, încheiate pe o perioadă iniţială de un an şi prelungite ulterior prin acte adiţionale.
Susţine, reclamanta că, la data de 1 septembrie 2004 a încheiat acte adiţionale cu toţi distribuitorii, prin care a modificat art. 3 din contractele de distribuţie, care la 12 octombrie 2004 au fost supuse anterior Consiliului Concurenţei, înaintându-se o cerere de dispensă întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1996.
În urma investigaţiei declanşate de pârât a fost emisă decizia din 19 decembrie 2005 prin care reclamantei i-a fost aplicată o amendă contravenţională de 8.137.775.58 RON pentru încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 21/1996.
Precizează reclamanta că dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea amenzii era prescris, că faptele reţinute prin decizia contestată nu sunt anticoncurenţiale.
Cu privire la cuantumul amenzii aplicate reclamanta a apreciat că acesta nu a fost individualizat în mod legal, nefiind aplicate criteriile legale prevăzute de art. 57 din Legea nr. 21/1996.
Prin acţiunea înregistrată la 23 ianuarie 2006, reclamanta SC A.E. SRL a chemat în judecată Consiliul Concurenţei solicitând anularea deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 emisă de pârât, suspendarea sancţiunii cu amenda până la soluţionarea cauzei, iar în subsidiar înlocuirea amenzii cu avertisment sau aplicarea unei amenzi în sumă de 14.308,456 RON.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că a fost sancţionată cu amendă, reţinându-se existenţa unei înţelegeri pe verticală având ca obiect fixarea concertată în mod direct şi indirect prin discounturi, a preţurilor de revânzare a produselor W. şi convenirea împărţirii pieţelor de desfacere şi alocării clienţilor.
Susţine reclamanta că preţurile de distribuţie sunt considerate şi au fost aplicate ca preţuri maxime cu titlu de simple recomandări, din aceste preţuri distribuitorii acordând discounturi în funcţie de cantităţile cu care se aprovizionează, volumul vânzărilor.
Reclamanta a mai apreciat că fapta sancţionată nu este prevăzută de lege.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios, administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 821 din 12 martie 2008 a respins ambele acţiuni ca neîntemeiate.
Instanţa de fond a reţinut că prin actul administrativ contestat, Consiliul Concurenţei a sancţionat încălcarea de către reclamantă, a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 21/1996 reţinând că între aceasta în calitate furnizor şi distribuitori au fost încheiate înţelegeri verticale având ca obiect fixarea concertată în mod direct şi indirect, prin discounturi, a preţurilor de revânzare a produselor W. şi convenirea împărţirii pieţelor de desfacere şi alocării obiective, de către SC W.R.P.Z. SRL şi distribuitorii săi printre care şi reclamanta SC A.E. SRL Suceava.
Instanţa de fond a mai reţinut că, art. 3 din contractul încheiat cuprinde o clauză contractuală cu un vădit caracter anticoncurenţial demonstrat prin stabilirea preţului fix de vânzare pe care trebuie să-l practice distribuitorul în relaţiile cu clienţii săi, furnizorul fiind astfel cel care determină practic comportamentul pe piaţă al distribuitorului.
Prima instanţă a apreciat ca fiind legală decizia de sancţionare emisă şi prin prisma cuantumului amenzii aplicate, aceasta fiind stabilită în procent de până la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior, ţinându-se cont de gravitatea şi durata faptei şi de consecinţele sale asupra concurenţei.
Cu privire la excepţia prescripţiei extinctive a dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica amendă, instanţa de fond a reţinut că aceasta nu este întemeiată, contravenţia neputând fi constatată decât după finalizarea raportului de investigare , fiind deci respectat termenul de 6 luni pentru aplicarea sarcinii, de la data emiterii deciziei contestate.
În plus fapta reclamantei a avut caracter continuu, fiind săvârşită în perioada 2000-2004.
Cu privire la cea de-a doua faptă anticoncurenţială privind alocarea clienţilor, instanţa a reţinut că aceasta a fost dovedită cu actele adiţionale încheiate ulterior care fac referire la clienţi alocaţi.
Referitor la concluziile raportului de expertiză contabilă, instanţa a apreciat că acestea vin în contradicţie cu documentaţia care a stat la baza deciziei contestate şi care a fost analizată de instanţă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele SC W.R. şi SC A.E. SRL, criticând-o pentru nelegalitate.
În recursul său reclamanta SC A.E. SRL susţine în esenţă că interpretarea conform căreia preţul practicat de distribuitorii W. este aplicat uniform de către toţi, este total greşită, că preţurile din anexa la contractul de distribuţie sunt considerate şi au fost aplicate ca preţuri cu titlu de simple recomandări, preţul recomandat nefiind în mod evident un preţ minim.
Cu privire la „Politica de vânzări” susţine recurenta raportul Consiliului Concurenţei, nu reuşeşte să demonstreze acceptarea lui sau punerea lui în practică în ceea ce o priveşte.
În al doilea motiv de recurs reclamanta susţine că nereţinerea apărărilor sale cu privire la circumstanţele atenuate faţă de însuşirea sau punerea în aplicare a unor practici anticoncurenţiale precum şi atitudinea sa de colaborare pe parcursul investigaţiilor, puteau să conducă la transformarea sancţiunii amenzii în avertisment sau la reducerea la 10% a cuantumului amenzii aplicate.
Reclamanta SC W.R., în recursul său, solicită modificarea sentinţei atacate în principal, anularea parţială a deciziei nr. 224/2005 şi în subsidiar diminuarea amenzilor, până la 1 miliard RON, reprezentând maximul general prevăzut de O.G. nr. 2/2001.
În primul motiv de casare, reclamanta susţine că instanţa de fond a înlăturat în mod greşit raportul de expertiză contabilă, deşi acesta a fost întocmit cu respectarea cerinţelor procedurale.
În continuare, se critică sentinţa instanţei de fond, pentru aprecierea greşită a documentului ca fiind dat în anul 2004, prin ignorarea tuturor probelor din care rezultă că este imposibil ca acest înscris să fi fost întocmit după anul 2001.
Referitor la art. 3 din contract, susţine recurenta, instanţa a interpretat eronat prevederile acestuia, apreciind că aceasta ar avea caracter anticoncurenţial.
Sub acest aspect, menţionează recurenta, instanţa a interpretat greşit, Legea nr. 21/1996, reţinând că termenul de prescripţie este cel stabilit de O.U.G. nr. 121/2003 şi a constatat că dreptul de a aplica sancţiuni nu era prescris.
Se mai susţine că fapta W. de a stabili prin contractele de distribuţie limita maximă a preţurilor de revânzare nu este o faptă anticoncurenţială.
Cu privire la fapta W. de a practica împreună cu distribuitorii o alocare strictă, teritorială a clienţilor, se arată că aceasta nu reprezintă o faptă anticoncurenţială.
În final se menţionează că, prima instanţă a interpretat greşit Legea nr. 21/1996, întrucât a reţinut că în cauză mecanismul de individualizare a sancţiunii aplicate W. a fost corect, că fapta era de o gravitate minoră şi nu de o gravitate medie aşa cum a calificat-o Consiliul Concurenţei.
Ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele care se vor expune în continuare:
Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt expusă anterior în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 21/1996 republicată, sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:
a) fixarea concertată, în mod direct, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale;
c) împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii.
La art. 5 din „Regulamentul privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale”, se prezintă o listă de restricţionări grave ale concurenţei, care exclud înţelegerile verticale de la încadrarea într-o categorie exceptată, atunci când au ca obiect restrângerea libertăţii cumpărătorului de a-şi determina preţul de vânzare, fără a exclude posibilitatea furnizorului de a recomanda un preţ de vânzare, cu condiţia ca acest preţ să nu reprezinte un preţ fix sau minim de vânzare la care s-ar ajunge ca urmare a presiunilor exercitate sau a stimulentelor oferite de oricare din părţi.
Conform art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 republicată, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de până la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţiunii fapta constând în încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1).
Potrivit art. 52 din acelaşi act normativ, individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii vreuneia dintre contravenţiile prevăzute la art. 50 şi art. 51 se face ţinând seama de gravitatea şi durata faptei şi a consecinţelor sale asupra concurenţei; sancţiunile vor fi gradate pe tranşe, prin instrucţiuni adoptate de către Consiliul Concurenţei.
Aşa cum s-a reţinut de către prima instanţă, prin decizia din 19 decembrie 2005, recurenta a fost sancţionată pentru încheierea unor înţelegeri pe verticală, având ca obiect fixarea concertată, în mod direct, prin clauza de preţ, şi, indirect, prin discounturi, a preţurilor de revânzare a produselor W., reţinându-se, în consecinţă, obiectul anticoncurenţial al acestora.
Critica recurentei în sensul că nu îi sunt incidente prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 21/1996, republicată, deoarece nu s-a făcut dovada nici unei fapte anticoncurenţiale în sarcina sa şi nici a vreunui prejudiciu pe care l-a cauzat consumatorilor, astfel cum impun art. 1 şi 2 din legea în discuţie, nu este fondată.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar constată că recurenta a ignorat atât existenţa contractului cu clauză anticoncurenţială, la care a fost parte, precum şi interpretarea sistematică a prevederilor Legii concurenţei, care impune ca sensul unei norme juridice să fie interpretat prin încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte. Astfel, art. 1 şi 2 din legea în discuţie reglementează cu titlu de principiu sfera de aplicare a dispoziţiilor acesteia, iar art. 5 prevede, în mod imperativ, practicile anticoncurenţiale interzise de lege, tocmai pentru a se realiza scopul acesteia, reglementat în art. 1. Având în vedere gravitatea faptelor prevăzute art. 5 alin. (1), acestea sunt sancţionate în funcţie de obiectul sau efectul lor anticoncurenţial, care sunt prevăzute a se realiza alternativ, iar nu cumulativ.
Astfel, în scopul protejării intereselor consumatorilor, Legea concurentei sancţionează actele şi faptele care au caracter anticoncurenţial, indiferent dacă efectele negative asupra celorlalţi operatori de pe piaţă sau asupra consumatorilor s-au produs sau nu, atunci când aceste înţelegeri urmăresc în mod evident restrângerea concurenţei, iar înţelegerile sancţionate în fapt de autoritatea de concurenţă au avut ca obiect restrângerea şi împiedicarea concurenţei, încadrându-se astfel în una din situaţiile sancţionate, în mod alternativ, prin alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 21/1996.
Prin decizia atacată s-a reţinut faptul că prevederea de la art. 3 din contractul de distribuţie referitoare la preţ era, de fapt, o înţelegere pe verticală, contrară dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, republicată.
Art. 3 din contractul de distribuţie, la care era parte recurenta, astfel cum acesta a fost în vigoare până la data de 01 septembrie 2004, precizează că preţul la care furnizorul livrează produsele distribuitorului va fi cel recomandat în anexa 2; distribuitorul este obligat să vândă produsele W. la un preţ ce se încadrează în limitele de preţuri recomandate şi acceptate de furnizor, preţuri prevăzute în anexă.
Înalta Curte apreciază că această clauză de preţ avea un vădit obiect anticoncurenţial, prin aceea că stabilea un preţ fix de revânzare pe care trebuia să îl practice distribuitorul în relaţiile cu clienţii săi, restrângându-se concurenţa prin preţ, indiferent de gradul exact în care această clauză a fost pusă în aplicare. Prin acceptarea de către distribuitor a obligaţiei de a vinde produsele W. către clienţii săi, terţi faţă de contractul de distribuţie, la „un preţ ce se încadrează în limitele de preţuri recomandate şi acceptate de furnizor, preţuri prevăzute în anexă, este evident faptul că furnizorul este cel care determină comportamentul pe piaţă al distribuitorului.
Prin intermediul clauzei de preţ, astfel cum aceasta era stipulată în contractul de distribuţie, recurenta se angaja să vândă, în fapt, la un preţ fix, care era stipulat în listele de preţuri ce se constituiau anexe la contract, liste transmise periodic de W. distribuitorilor săi şi care se află la dosar. Contrar a ceea ce se stipula în alin. (2) al art. 3, listele nu cuprindeau limite de preţuri, ci, de fapt, un singur preţ aferent unui anumit produs.
Se poate concluziona, aşadar, că a fost restrânsă libertatea distribuitorului de a-şi determina preţul de vânzare către clienţii săi, în condiţiile în care preţul la care acesta se obliga să vândă era un preţ fix.
În consecinţă, rezultă că în mod corect prima instanţă a reţinut faptul că prevederile art. 3 din contractul de distribuţie încheiat între recurentă şi distribuitorii săi reprezintă o încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei.
Cu alte cuvinte, primează manifestarea de voinţă a părţilor la acel acord de a restrânge concurenţa, independent de transpunerea acesteia în practică.
Pe de altă parte, instanţa de fond, în mod corect, a considerat întemeiată şi legală decizia autorităţii de concurenţă şi în ceea ce priveşte constatările referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. c) din lege de către societatea recurentă.
Astfel, cu toate că sistemul de distribuţie neexclusivă promovat de furnizorul W. nu permitea alocarea clienţilor între distribuitori, în fapt s-a constatat că s-a practicat o alocare strictă a clienţilor şi a teritoriilor, alocarea clienţilor fiind recunoscuta chiar de către W.
Aşa cum s-a reţinut la pct. 120 din decizie, contractul iniţial de distribuţie nu prevedea o alocare a clienţilor, însa această alocare este recunoscută de furnizorul W., fiind implementată prin „Politica de Vânzări”, document ce emană de la furnizor, dar agreat de distribuitorii W.
În acord cu cele agreate prin acest document, prevederi referitoare la clienţii alocaţi s-au inserat şi în clauzele contractuale. Existenţa alocării clienţilor nu poate fi contestată în condiţiile în care actul adiţional anexa lit. h) la contractul de distribuţie făcea referire la „clienţi alocaţi”. Această clauză, inserată în cadrul unor proceduri foarte detaliate, ce trebuiau urmate de către distribuitori pentru a obţine discounturile pe care le acorda furnizorul, ar fi lipsită de obiect şi nu şi-ar găsi locul în actul adiţional dacă nu ar fi existat o alocare a clienţilor.
Privitor la motivul de recurs referitor la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica amenda contravenţională şi acesta este nefondat.
Clauza contractuală având obiect anticoncurenţial art. 3 din contractul de distribuţie a produs efecte din momentul înlocuirii contractului în anul 2000 şi până în anul 2004, când a avut loc modficarea sa cu prilejul depunerii cererii de dispensă la Consiliul Concurenţei, fapte contravenţionale având caracter continuu întrucât a cuprins toată perioada de existenţă a contractului.
Prin ordinul de declanşare a investigaţiei privitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 termenul nu se poate considera că la data finalizării investigaţiei şi constatării efective prin decizia nr. 224/2005 a contravenţiei, dreptul autorităţii de a aplica sancţiuni era prescris.
Cu privire la motivul de recurs referitor la individualizarea sancţiunii aplicate se constată că intimatul Consiliul Concurenţei a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 52 din Legea nr. 21/1996 privitoare la gravitatea faptei şi consecinţele sale asupra concurenţei.
În decizia contestată s-a reţinut că practica anticoncurenţială constatată şi anume fixarea preţurilor de revânzare, alocarea clienţilor şi a teritoriilor sunt fapte de gravitate medie care s-au desfăşurat pe o perioadă de câţiva ani, (2000-2004), ceea ce ar fi determinat un cuantum al amenzii de la 2% la 4% din cifra de afaceri a societăţii, în realitate acesta fiind scăzut sub minimul de 2%.
Neîntemeiat este şi motivul de recurs potrivit căruia sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 2/2001, potrivit acestui act normativ dispoziţiile sale se aplică exclusiv contravenţiilor, sancţionate în baza art. 50 lit. b)-e) şi ale art. 51 lit. d) din Legea Concurenţei.
De reţinut şi faptul că, practica instanţei supreme a fost constantă în a aprecia ca fiind anticoncurenţiale astfel de fapte.
Aşa fiind, recursurile declarate de reclamante vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de SC W.R. SRL Bucureşti şi SC A.E. SRL Suceava împotriva sentinţei nr. 821 din 12 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5463/2009. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5468/2009. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
