ICCJ. Decizia nr. 5843/2009. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5843/2009
Dosar nr. 7049/2/2009
Şedinţa publică de la 16 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3352 din 20 octombrie 2009, a admis acţiunea formulată de reclamanţii O.I.M., S.L., P.G., B.D., A.M., F.J., C.M.A.M., S.I., C.C.M., S.D., I.V.C.D., L.C., R.F., C.V., T.L., M.I., P.P.A., T.F., C.E. şi B.C., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a dispus suspendarea executării ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, emis de pârât.
Pentru a hotărâri astfel, instanţa a reţinut că pârâtul nu a făcut dovada că efectele actului în discuţie au fost suspendate anterior pe cale judiciară, prin hotărâre opozabilă reclamanţilor şi prin urmare nu se poate vorbi de lipsa interesului în promovarea prezentei acţiuni.
S-a mai reţinut că o asemenea cerere de suspendare poate formula orice persoană vătămată prin actul administrativ, iar suspendarea se dispune în raport de un element obiectiv – cazul bine justificat, şi de un element subiectiv – paguba iminentă, ambele condiţii fiind îndeplinite în speţă.
În acest sens instanţa a constatat că actul atacat, la o primă analiză, intră în contradicţie cu dispoziţiile din hotărâri judecătoreşti executorii şi poate fi în conflict cu dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar dispoziţiile O.U.G. nr. 71/2009, invocate de pârât, nu pot fi interpretate ca referindu-se la suspendarea unor drepturi viitoare atâta vreme cât reglementează plata unor drepturi restante stabilite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
În ceea ce priveşte paguba iminentă s-a reţinut că actul atacat are consecinţe patrimoniale negative, producând diminuarea drepturilor salariale ale reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe a declara recurs pârâtul.
Recurentul a reiterat excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii cu motivarea că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ şi nu individual astfel încât suspendarea acestuia odată pronunţată, prin hotărâri anterioare ale Curţii de Apel Bucureşti, lipseşte actul de efecte juridice în totalitate.
S-a mai susţinut că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de judecată a apreciat greşit că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, referitoare la existenţa cazului justificat şi a pagubei iminente, ar fi îndeplinite în cauză.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, Curtea constată că atâta vreme cât nu s-a făcut dovada suspendării anterioare a efectelor actului juridic prin hotărâre opozabilă reclamanţilor, în mod corect instanţa de fond a respins excepţia invocată de recurentul pârât.
Pe fond, aşa cum s-a arătat, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a deciziei nr. 60 din 02 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, prin care pârâţii au dispus, cu începere de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plăţii sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze şi pentru viitor. În plus, autorităţile pârâte au arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra şi pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eşalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
În ceea ce priveşte această măsură legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Suspendarea actelor juridice este măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este, el însuşi, titlu executoriu.
Aşadar, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Dispoziţiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Rezultă din textul legal sus-menţionat că, pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existenţa unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, este de subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei: cetăţeanul şi statul.
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret au obligaţia să o realizeze; aşadar, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
În primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin actele administrative analizate, emise la data de 02 iulie 2009, recurenţii au intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurenţii au încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Trebuie precizat, de asemenea, că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În cauza de faţă, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
De asemenea, un alt aspect care vădeşte aparenţa de nelegalitate a actelor contestate îl constituie încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nicio autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
În ceea ce priveşte noţiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, o defineşte ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Această condiţie legală este, de asemenea, îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistraţi şi stat.
Faţă de cele arătate, apreciind că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 3352 din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5842/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5848/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
