ICCJ. Decizia nr. 790/2009. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 790/2009
Dosar nr. 6136/1/2008
Şedinţa publică din 13 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008 Plenul C.S.M. a respins cererile formulate de mai mulţi judecători, printre care şi pe cea a petentului S.G., judecător în cadrul Tribunalului Cluj, pentru recunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel.
În motivarea hotărârii în discuţie se arată, în esenţă, că dobândirea gradului profesional se poate face numai în urma promovării concursului, organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente, aşa cum impun prevederile art. 43 - 45 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
Totodată, în cuprinsul hotărârii au fost invocate prevederile Recomandării (94) 12 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994, în care se precizează că toate deciziile în legătură cu cariera profesională a judecătorilor trebuie întemeiate pe criterii obiective, iar selecţia şi cariera acestora trebuie bazate pe merite. Or, concursul, ca modalitate de promovare într-o funcţie de execuţie, îndeplineşte toate criteriile enunţate de instrumentul european.
Pe de altă parte, în cadrul hotărârii analizate se precizează faptul că argumentele petenţilor privind discriminarea acestor judecători în raport cu procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. – care au obţinut prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, recunoaşterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – nu pot fi primite, deoarece hotărârile invocate au un efect relativ.
Împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M. a declarat recurs, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, petentul S.G., care a solicitat anularea acesteia şi obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre de recunoaştere a gradului profesional de judecător de curte de apel.
În motivarea căii de atac, recurentul invocă Hotărârile nr. 791/2007 şi nr. 819/2007 ale Plenului C.S.M. - prin care s-au respins cererile de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formulate de procurori din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - raportate la soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a admis recursurile declarate împotriva acestora.
În concepţia recurentului, situaţia creată pe cale jurisprudenţială reprezintă o „rupere nejustificată a echilibrului" în rândul celor două categorii de magistraţi, iar prevalarea procurorilor din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. de alte dispoziţii legale - ce vizează caracterul special al structurilor din care fac parte - decât cele ale Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, pentru înlăturarea regulii imperative a concursului, reprezintă o fraudă la lege tipică.
În plus, recurentul arată că procurorii şi judecătorii au statutul constituţional de magistraţi – prevăzut expres de art. 133 şi art. 134 din Legea fundamentală, iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 866 din 28 noiembrie 2006 – prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 – s-a stabilit, cu valoare de principiu, că judecătorii şi procurorii se află în aceeaşi situaţie juridică, ceea ce presupune înlăturarea oricărei situaţii de discriminare ce s-ar putea ivi între cele două categorii de magistraţi.
În acelaşi timp, recurentul precizează şi faptul că nu a dobândit anterior gradul profesional de judecător de curte de apel pe care să-l valorifice în condiţiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, republicată.
De asemenea, recurentul arată că nu solicită promovarea la nici o curte de apel din România, ci doar recunoaşterea gradului profesional, întrucât îndeplineşte condiţia vechimii de 6 ani în funcţia de judecător, precum şi celelalte criterii prevăzute de lege în acest sens.
Recurentul invocă ca argument al admiterii cererii de recurs discriminarea existentă între procurorii care au obţinut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – prin efectul numirii în cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - şi ceilalţi procurori şi judecători, care sunt obligaţi să susţină concursul în vederea promovării într-un grad profesional superior.
În optica recurentului, soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în recursurile promovate împotriva Hotărârilor nr. 791/2007 şi nr. 819/2007 ale Plenului C.S.M. sunt necorespunzătoare, deoarece regula instituită de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, nu cunoaşte nici o derogare.
Pe de altă parte, argumentele instanţei supreme referitoare la justificarea obiectivă şi rezonabilă nu sunt suficiente şi încalcă, fără nici o justificare, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, deoarece înfiinţarea respectivelor structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăţi cu privire la selectarea unor procurori; mai precis, statul invocă propria culpă pentru a justifica neputinţa şi erorile manageriale care au permis ca mai mulţi procurori cu grad de judecătorie să fie numiţi în funcţii de conducere în structurile D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.
Recurentul afirmă că situaţia astfel creată încalcă prevederile art. 14 din C.E.D.O. şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la această Convenţie.
Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare (filele 15 - 20 dosar) în care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
În opinia intimatului, din interpretarea logică şi teleologică a prevederilor Legii nr. 303/2004, republicată, reiese faptul că, în cazul judecătorilor şi procurorilor, cariera profesională evoluează prin promovare, dintr-un grad profesional, în gradul profesional imediat următor, numai în urma susţinerii, în condiţiile legii, a concursului de promovare în funcţii de execuţie.
Cu excepţia situaţiilor reglementate de dispoziţiile art. 65 alin. (6) şi de cele ale art. 83 alin. (3) din legea în discuţie – situaţii în are recurentul nu se regăseşte – gradul profesional corespunzător instanţei superioare sau parchetului de pe lângă aceasta se dobândeşte numai prin concurs sau examen, cu respectarea cerinţelor legale, respectiv: vechime, existenţa calificativului „foarte bine" şi inexistenţa unor sancţiuni disciplinare.
Intimatul a concluzionat în sensul că a interpretat corect dispoziţiile legale referitoare la dobândirea gradului profesional corespunzător instanţei superioare sau parchetului de pe lângă aceasta.
De asemenea, intimatul a depus la dosar hotărârea atacată şi documentaţia care a stat la baza emiterii acesteia (filele 21-35 dosar).
În urma analizării actelor dosarului, a susţinerilor părţilor şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Soluţia pronunţată de Plenul C.S.M. cu privire la cererea recurentului de recunoaştere a gradului profesional de judecător de curte de apel este corectă.
Astfel, prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, Plenul C.S.M. a definit gradul profesional ca fiind dreptul unui magistrat de a funcţiona la un anumit nivel în ierarhia instanţelor şi parchetelor, drept care poate fi câştigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea prevederilor legale care reglementează cariera magistraţilor.
Cu alte cuvinte, acesta nu este o noţiune abstractă, ci este desprinsă din conţinutul concret al atribuţiilor specifice postului ocupat de magistrat.
În ceea ce priveşte dobândirea gradului profesional pentru instanţele superioare sau parchetele de pe lângă acestea, acesta se realizează prin promovarea judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente la tribunale sau curţi de apel sau, după caz, la parchete.
Concursul constă în probe scrise, cu caracter teoretic şi practic, menţionate în cuprinsul art. 46 alin. (2) din legea anterior individualizată.
Înalta Curte reţine faptul că legiuitorul nu a reglementat instituţia recunoaşterii automate a unui grad profesional, corespunzător instanţei superioare, în situaţia în care un magistrat îndeplineşte condiţia de vechime, precum şi celelalte criterii prevăzute în legea în discuţie, aşa cum solicită recurentul. Pe cale de consecinţă, Plenul C.S.M. a apreciat în mod legal că cererea recurentului de promovare la instanţa superioară celei la care îşi desfăşoară activitatea nu poate fi admisă, deoarece acesta nu a susţinut concursul de promovare, conform dispoziţiilor legale anterior amintite.
În acelaşi timp, Înalta Curte consideră că nu poate primi nici criticile formulate de recurent în legătură cu soluţiile pronunţate de această instanţă în recursurile promovate de procurorii de la cele două structuri mai sus amintite.
În acest sens, Înalta Curte reţine că procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. este una specială, derogatorie de la procedura de drept comun, stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
Procedura specială instituită în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe care legiuitorul este în drept să le prevadă pentru promovarea magistraţilor în anumite funcţii, asigurând, totodată, şi egalitatea de tratament a celor două categorii, respectiv, judecătorii şi procurorii.
De altfel, prin hotărârile judecătoreşti în discuţie s-a stabilit faptul că procurorii numiţi la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. – structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, în condiţiile unei legislaţii speciale, au dobândit dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia parchetelor.
În opinia Înaltei Curţi, sunt nefondate criticile recurentului în sensul că prin aceste soluţii ale instanţei s-a creat o discriminare între magistraţi.
Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
În plus, Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea C.E.D.O., 23 noiembrie 1983, V.M.; Curtea C.E.D.O., 18 februarie 1991, F.) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (Curtea C.E.D.O., 23 iulie 1968, A/B.).
Mai precis, în opinia C.E.D.O. „a distinge nu înseamnă a discrimina", iar diferenţa de tratament devine discriminare atunci când autorităţile naţionale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte nu poate reţine o discriminare a recurentului în raport cu procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Un argument în acest sens îl constituie şi faptul că instanţa constituţională a precizat, în acord cu jurisprudenţa europeană, că principiul egalităţii presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice .
De asemenea, în Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, Curtea Constituţională a menţionat faptul că dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând în acest fel principiul separaţiei puterilor, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală care prevede că Parlamentul este unica putere legiuitoare a ţării.
Aşadar, nici din acest considerent, Înalta Curte nu ar putea să oblige C.S.M. să-i recunoască recurentului gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea unor prevederi legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorii de la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul S.G., judecător în cadrul Tribunalului Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.G. împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 789/2009. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 792/2009. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
