ICCJ. Decizia nr. 1211/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1211/2010
Dosar nr. 164/35/2009
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 139 din 9 iulie 2009 a Curţii de Apel Oradea au fost respinse excepţiile de prematuritate a acţiunii şi cea privind lipsa plângerii prealabile şi pe fond, a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantului B.I.J. în contradictoriu cu pârâţii Baroul Satu Mare şi Uniunea Naţională a Barourilor din România.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul B.I.J. a formulat, la data de 27 octombrie 2008, cereri de primire în profesia de avocat definitiv, cu scutire de examen, în temeiul art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995.
Instanţa a constatat că, prin Decizia nr. 75/2008 emisă de Consiliul Baroului Satu Mare, a fost respinsă cererea reclamantului, motivat de faptul că reclamantul nu a făcut dovada vechimii prevăzută de lege pentru primirea în profesia de avocat.
Totodată, Consiliul Baroului Satu Mare a reţinut, prin Decizia atacată, că reclamantul nu poate face parte din corpul profesional al avocaţilor şi pentru că acesta a manifestat o conduită care a lezat profund interesele profesiei în care doreşte să intre printr-o atitudine denigratoare ostentativă adoptată în faţa instanţelor de judecată.
Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat contestaţie la Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, care prin Decizia nr. 511 din 21 februarie 2009 a respins contestaţia formulată.
Pentru acest motiv, instanţa de fond a constatat că excepţia de prematuritate şi excepţia lipsei plângerii prealabile sunt neîntemeiate, întrucât reclamantul a urmat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 554/2004.
Instanţa de fond a analizat îndeplinirea condiţiei de vechime a reclamantului în funcţia de consilier juridic şi a constatat că pârâtele au reţinut în mod greşit faptul că reclamantul nu îndeplineşte condiţia vechimii de 10 ani în funcţia cerută de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995. Instanţa de fond a constatat că pârâtele au interpretat eronat dispoziţiile sentinţei nr. 2388/c din 16 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Braşov, întrucât au apreciat greşit faptul că de la data pronunţării sentinţei arătate i-ar fi încetat calitatea de consilier juridic reclamantului întrucât din actele dosarului a rezultat că SC L.L. SRL nu a fost radiată, ci se află în faza de lichidare, iar la dosarul cauzei nu a fost depusă o decizie de încetare a contractului de muncă nr. 307683 din 1 mai 2006 până la data de 21 aprilie 2009.
Instanţa de fond a constatat că dreptul reclamantului prevăzut de lege pentru primirea în profesia de avocat este reglementat de o normă supletivă şi nu imperativă, motiv pentru care a procedat la analizarea refuzului exprimat prin deciziile atacate, obiect al dosarului de faţă.
Analizând actele dosarului, instanţa de fond a reţinut că aprecierea exercitată de pârâte nu a încălcat drepturile reclamantului prevăzute de lege, iar Decizia de neprimire în profesia de avocat cu scutire de examen a fost justificată legal de autorităţile pârâte.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentinţa pronunţată de instanţa de fond ca nelegală şi netemeinică.
Astfel, recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea motivelor de recurs, arătând că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, că este rezultatul unei interpretări greşite a actelor deduse judecăţii şi că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.
Recurentul a dezvoltat pe larg motivele de recurs precizate în drept, argumentând faptul că refuzul pârâtului Baroul Satu Mare de soluţionare pozitivă a cererii de primire în profesia de avocat cuprinde motive nereale, subiective şi care exced prevederilor imperative şi limitative prevăzute de art. 11, 13, 15 şi 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995.
Recurentul a arătat că motivarea instanţei de fond, privind refuzul exprimat de pârâte de primire în profesie, ca fiind unul justificat, este de natură a crea o discriminare a acestuia în raport cu celelalte persoane care ar fi primite în profesia de avocat cu scutire de examen, constituind o îngrădire a dreptului prevăzut de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.
S-a susţinut că motivele reţinute de instanţa de fond în soluţionarea cauzei reprezintă motive care sunt străine de natura pricinii, respectiv invocarea litigiului dintre două persoane juridice (dintre care una era reprezentată de reclamant), litigiu care avea de soluţionat o problemă de drept cu privire la imperfecţiunile legislative în organizarea celor două profesii juridice, de avocat şi de consilier juridic.
De asemenea, recurentul a precizat că art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 statuează dreptul unei anumite categorii de jurişti, care au o vechime în profesiile indicate expres, de cel puţin 10 ani, ca la cererea acestora, să fie primiţi în profesia de avocat cu scutire de examen, apreciind că sintagma conţinută de lege „la cerere, poate fi primită în profesie" se referă la titularul acestui drept, care atunci când formulează cerere să fie primit în profesia de avocat, cu scutire de examen, dacă îndeplineşte toate condiţiile generale şi speciale prevăzute de art. 11, 13 şi 15 din Legea nr. 51/1995.
Recurentul a invocat, în sprijinul susţinerilor sale, cauza Ştefan şi Ştef vs. România pronunţată de C.E.D.O. la 27 ianuarie 2009, precum şi practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie.
Înalta Curte, sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa pronunţată, materialul probator existent la dosar şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Înalta Curte a constatat că dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 reglementează primirea în profesia de avocat cu scutire de examen, un beneficiu acordat de lege în cazul îndeplinirii condiţiilor de studii şi vechime în profesia de jurist, fără însă ca această facilitate legală să fie transformată într-o obligaţie de a primi în profesie orice persoană, care are studiile şi vechimea cerută de lege, dar care nu întruneşte celelalte criterii rezultate din lege şi din statutul profesiei pentru a fi înscris în tabloul avocaţilor.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că recurentul-reclamant nu a îndeplinit cerinţele statutare pentru acordarea scutirii de examen solicitată.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală, întrucât deciziile emise de autorităţile pârâte sunt legale şi temeinice.
Din actele dosarului a rezultat faptul că cererea de primire în profesia de avocat nu întruneşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de lege, întrucât, pe de o parte, conduita petentului afişată în faţa instanţelor de judecată, prin care a contestat vehement profesia de avocat şi organizarea acesteia, este o atitudine ce lezează profund interesele profesiei de avocat, iar pe de altă parte, recurentul nu îndeplineşte condiţia de vechime în profesia de consilier juridic ori jurisconsult de 10 ani.
Înalta Curte a constatat că refuzul exprimat de recurentele-pârâte de primire în profesia de avocat este justificat şi se încadrează în prevederile art. 2 din Legea contenciosului administrativ.
Dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 au consacrat regula potrivit căreia primirea în profesia de avocat se obţine pe baza unui examen organizat de barou, în conformitate cu prevederile legii şi ale statutului profesiei, iar în alin. (2) s-a reglementat excepţia de la regulă.
Conform acestui ultim text, poate fi primit în profesie la cerere, cu scutire de examen, titularul diplomei de doctor în drept, cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de 10 ani şi dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat.
Întrucât în calea de atac a recursului părţii vătămate, nu i se poate crea o situaţie mai grea, văzând faptul că motiv al recursului nu îl reprezintă şi perioada de 10 vechime în funcţiile juridice reţinută de instanţă ca fiind îndeplinită în cauză, Înalta Curte reţine că această constatare a intrat în puterea lucrului judecat.
Însă statutul profesiei de avocat prevede la art. 12 obligaţia organelor profesiei de avocat de a asigura organizarea în mod corespunzător a primirii în profesia de avocat, a pregătirii profesionale iniţiale şi continue a avocaţilor, precum şi obligaţia de a asigura respectarea strictă a deontologiei şi disciplinei profesionale.
Dispoziţiile alin. (3) din art. 12 prevăzute de Statutul profesiei de avocat cuprind expres obligaţia Barourilor şi a U.N.B.R., din oficiu sau la cerere, să acţioneze prin toate mijloacele legale pentru protecţia profesiei, a demnităţii şi onoarei corpului de avocaţi.
Or, din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale, întrucât în cauză s-a făcut dovada existenţei unei conduite, din partea recurentului-reclamant, care lezează demnitatea şi onoarea profesiei de avocat.
Astfel, au fost depuse înscrisuri din care a rezultat cert faptul că recurentul-reclamant a avut o conduită de constatare vehementă a corpului avocaţilor şi a legalităţii organizării acestei profesii, iar această atitudine este de natură a leza profund interesele profesiei de avocat.
Înalta Curte nu poate primii critica formulată de recurent şi constată că instanţa de fond nu a aplicat greşit dispoziţiile incidente în cauză şi reţine că motivele instanţei nu sunt străine de natura pricinii.
Înalta Curte a constatat că recurentul-reclamant nu a fost discriminat în niciun mod prin pronunţarea hotărârii atacate, iar invocarea acesteia în raport cu o persoană sau o situaţie, care nu se află într-o postură comparabilă nu poate fi primită de Înalta Curte, având în vedere de altfel, practica constată a acestei instanţe, dar şi practica Curţii Constituţionale care a reţinut constant faptul că: principiul constituţional al egalităţii în drepturi se traduce prin reglementarea şi aplicarea unui tratament juridic similar unor subiecte de drept aflate în situaţii juridice similare.
Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.I.J. împotriva sentinţei civile nr. 139 din 9 iulie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1208/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1214/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
