ICCJ. Decizia nr. 2508/2010. Contencios
| Comentarii |
|
I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2508 din 13 mai 2010
Prin sentinţa nr. 3585 din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii S.F.E., S.N., A.D.C., D.D., V.G., G.A.F., D.M., B.R.A., I.A.C., D.R., S.A., B.F., B.E.F., R.M., C.N.G., F.F., F.A., ş.a., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, prin care solicitau obligarea acesteia la plata sumelor de bani reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în acelaşi procent, calculate şi plătite începând cu data pronunţării hotărârii şi în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu, precum şi la plata acestora retroactiv, începând cu data de 01 ianuarie 2004, până la data plăţii efective, sume actualizate în raport cu rata inflaţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, pentru a fi posibilă calcularea celor două sporuri solicitate de reclamanţi, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară existenţa unor dispoziţii legale în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, care prevede respectivele sporuri, atribuţie ce revine fie legiuitorului, fie Guvernului României.
Or, reţine prima instanţă, până în prezent, nu a fost reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază, iar acordarea acestor drepturi presupune obligarea angajatorului la plata unor sume imposibil de calculat.
În acest sens, instanţa de fond a făcut trimitere şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008, prin care s-a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unor drepturi prevăzute de lege.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs reclamanţii, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanţii au reiterat argumentele invocate în faţa instanţei de fond, arătând, în esenţă, că de la apariţia Legii nr. 188/1999, prin care au fost prevăzute sporurile solicitate, pârâtul nu a făcut aplicarea acestora, drepturile respective tinzând să fie golite de conţinut, fără nici o justificare legală, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 53 din Constituţie. De asemenea, au arătat recurenţii că aplicarea prevederilor legale invocate ca temei al solicitării drepturilor au fost suspendate şi că această suspendare contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Într-adevăr, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 (art. 29, în forma iniţială a legii), republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Acelaşi articol prevede, la alin. (3), că salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.
Prin art. 3 din O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare, s-a prevăzut că „Gestiunea sistemului de salarizare a funcţionarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare şi în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii”.
Or, în raport cu aceste din urmă dispoziţii legale şi în lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară a funcţionarilor publici, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu există bază legală pentru cuantificarea şi acordarea suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
Într-adevăr, pentru a fi posibilă calcularea acestor două componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, fie adoptarea unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie adoptarea de către Guvern a unei hotărâri emise în executarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999.
Aşadar, în condiţiile în care nu este, încă, reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază, suntem în prezenţa unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor drepturi băneşti ar însemna obligarea autorităţii ori a instituţiei publice angajatoare la plata unor sume imposibil de calculat şi, în consecinţă, pronunţarea unei hotărâri nesusceptibile de executare.
Critica recurenţilor referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor de suspendare a prevederilor legale invocate ca temei al solicitării drepturilor nu va fi analizată, întrucât argumentul suspendării nu se regăseşte printre considerentele ce au stat la baza pronunţării sentinţei atacate.
Pentru motivele arătate, recursul a fost respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5010/2010. Art. 14 din Legea nr. 554/2004,... | ICCJ. Decizia nr. 1776/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
