ICCJ. Decizia nr. 2866/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2866/2010
Dosar nr.6055/2/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3918 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul C.A. în contradictoriu cu Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea acţiunii introductive a reţinut că sporurile solicitate de reclamant respectiv suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază sunt reglementate de Legea nr. 188/1999, fără însă a fi precizate modalităţile concrete de acordare a acestor sporuri, în aceste condiţii neputându-se vorbi de un veritabil „drept” întrucât legiuitorul nu a înţeles să reglementeze aceste sporuri de o manieră care să permită identificarea conţinutului lor.
Neexistând o reglementare care să stabilească modalitatea de calcul a acestor sporuri, autoritatea publică pârâtă nu putea să efectueze vreo plată şi nu are nicio culpă din neefectuarea unei plăţi întrucât orice plată efectuată pentru aceste sporuri ar fi avut valoarea unui act de legiferare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Reiterând apărările formulate la instanţa de fond, recurentul-reclamant a criticat soluţia pronunţată arătând că prima instanţă şi-a motivat într-o manieră lapidară Decizia de respingere a acţiunii, absolvind astfel instituţia pârâtă de orice vină pentru neplata a două sporuri legale, ce i se cuveneau: suplimentul postului şi suplimentul gradului.
Recurentul a mai susţinut că instanţa de fond, în mod abuziv şi cu depăşirea prerogativelor autorităţii judecătoreşti, a reţinut că „ autoritatea publică nu putea să efectueze vreo plată şi nici nu are nicio culpă din neefectuarea unei plăţi întrucât orice plată efectuată pentru aceste sporuri ar fi avut valoarea unui act de legiferare”, exonerând astfel autoritatea pârâtă de culpă prin chiar lipsa reglementării juridice.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 din C. proc. civ., precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art.31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”.
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare în perioada pentru care se solicită plata drepturilor nu a fost reglementat nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teza recurentului şi a obliga pârâtul să-i acorde suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de bază, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală din C. proc. civ., Curtea are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, este legală şi temeinică, acţiunea reclamantului fiind în mod corect respinsă ca neîntemeiată.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentului privitoare la lipsa motivării sentinţei primei instanţe, având în vedere faptul că prezentarea argumentelor ce au condus la adoptarea soluţiei de respingere, a fost făcută într-o manieră, e adevărat, concisă dar suficient de clară şi de bine dezvoltată pentru a permite părţilor litigante să înţeleagă raţionamentele juridice avute în vedere de instanţă.
Astfel că, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.A. împotriva sentinţei civile nr. 3918 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2871/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2859/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
