ICCJ. Decizia nr. 3269/2010. Contencios. Anulare acte administrativ cu caracter normativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3269/2010
Dosar nr. 1556/33/2009
Ședința publică din 22 iunie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
Prin Sentinţa Civilă nr. 607 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B.U. şi B.I. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României. Drept urmare, instanţa a anulat parţial prevederile cuprinse în partea nr. 1671, parag. 9, teza I din Normele Metodologice din 22 ianuarie 2004 de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G.. nr. 44/2004, aşa cum a fost modificată prin H.G. nr. 618/2008, în sensul eliminării termenului „poate" din textul enunţat, care lasă la latitudinea vânzătorului posibilitatea aplicării T.V.A. în cuantum redus de 5%, menţinând în rest prevederile cuprinse în normele metodologice în discuţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a apreciat nefondată susţinerea reclamanţilor conform căreia instituirea obligativităţii prezentării unei declaraţii pe proprie răspundere, din care să rezulte faptul că sunt îndeplinite condiţiile legale, reprezintă o adăugare la lege.
S-a apreciat că declaraţia pe proprie răspundere nu reprezintă o nouă condiţie adăugată celor reglementate prin norma legală, pentru a cărei aplicare au fost adoptate Normele Metodologice, ci reprezintă mijlocul de probă prin care persoana interesată are posibilitatea să dovedească îndeplinirea condiţiilor edictate în vederea aplicării cotei reduse de T.V.A. de 5%.
Mai mult, a reţinut prima instanţă, modalitatea de probare a îndeplinirii condiţiilor, modalitate impusă prin normele metodologice, nu este excesivă, ci dimpotrivă, este temeinică şi oportună, constituind un mijloc de probă facil în vederea îndeplinirii scopului propus, fără a impune cumpărătorului demersuri împovărătoare.
Prima instanţa a constatat însă pe deplin întemeiate criticile reclamanţilor referitoare la faptul că modul de formulare a textului enunţat, tinde să transforme obligaţia legală a contribuabilului colector de taxă pe valoare adăugată de a aplica cota redusă, într-o opţiune a acestuia.
S-a apreciat în acest sens că termenul „poate", folosit de textul normativ atacat, spre deosebire de formularea imperativă folosită de către legiuitor în C. fisc. „cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare", este de natură să atragă această interpretare.
Prima instanţă a mai reţinut că prin terminologia improprie folosită, Normele Metodologice enunţate schimbă într-o manieră nepermisă textul legal pentru a cărui aplicare au fost edictate, dintr-o obligaţie a vânzătorului de a aplica cota redusă de 5%, actul conferind vânzătorului un drept de opţiune în acest sens, fapt ce modifică sensul reglementării într-o manieră nepermisă.
2. Recursurile promovate în cauză
2.1. Recursul declarat de recurenţii - reclamanţi B.U. şi B.I.
A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia, în esenţă s-au susţinut următoarele:
- se impunea ca instanţa de fond să admită în totalitate, nu numai în parte, cererea reclamanţilor de anulare a prevederilor cuprinse în partea nr. 1671, parag. 9, teza I din Normele metodologice din 22 ianuarie 2004, de aplicare a Legii nr. 571/2003, privind codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum acest text a fost modificat de H.G.nr. 1618/2008, în sensul solicitat;
- hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât, instanţa, pe de o parte, reţine corect că declaraţia pe proprie răspundere reprezintă mijlocul de probă prin care persoana interesată are posibilitatea să dovedească îndeplinirea condiţiilor legale edictate în vederea aplicării cotei reduse de T.V.A., dar apoi se contrazice, întrucât prin susţinerile ulterioare, referitoare la aceeaşi problemă, transformă practic acest mijloc de probă într-o condiţie sine qua non pentru aplicarea cotei reduse de T.V.A., ce se impune a fi îndeplinită la momentul încheierii actului;
- instanţa de fond apreciază în mod eronat momentul la care trebuie să fie dovedită îndeplinirea condiţiilor ca fiind cel al încheierii actului autentic de vânzare - cumpărare, întrucât aceasta nu rezultă din lege şi constituie o adăugare la textul C. fisc.;
- raportul dintre dreptul reclamanţilor de a beneficia de cota redusă de T.V.A. şi proba acestui drept nu trebuie şi nu poate să afecteze existenţa dreptului;
- prezentarea ulterioară a declaraţiei pe proprie răspundere nu trebuie să împiedice aplicarea cotei reduse de T.V.A., câtă vreme persoana îndeplineşte toate condiţiile legale pentru a beneficia de cota redusă la data la care a avut loc faptul generator.
2.2. Recursul promovat de recurentul - pârât Guvernul României
La rândul său, pârâtul Guvernul României a declarat recurs împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, susţinând în dezvoltarea motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în esenţă, următoarele:
- potrivit textului de lege invocat de reclamanţi, redat şi în cuprinsul hotărârii primei instanţe, s-a considerat necesar ca prin normele metodologice să se exemplifice modalitatea prin care cumpărătorul poate face dovada îndeplinirii condiţiei impuse, pentru a se stabili regimul T.V.A. aplicabil livrării bunului imobil în cauză;
- este corectă interpretarea dată de prima instanţă în ceea ce priveşte modalitatea de probare a îndeplinirii condiţiilor impusă prin normele metodologice care nu este excesivă, ci temeinică şi oportună;
- nu este întemeiată însă interpretarea dată de prima instanţă în ceea ce priveşte utilizarea termenului „poate” în cuprinsul normei metodologice, căci aceasta contravine intenţiei legiuitorului, fiind evident că nu s-a urmărit ca prin normele metodologice să se transforme regimul obligatoriu al T.V.A., prevăzut de lege, în regim opţional pentru vânzător.
În opinia acestui recurent se impunea aşadar respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamanţi.
3. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Ambele recursuri sunt nefondate.
Examinând sentinţa atacată în raport de prevederile legale incidente, faţă de criticile formulate de cele două recurente şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate care să impună fie casarea, fie modificarea hotărârii primei instanţe, în considerarea celor în continuare arătate.
Instanţa de fond a fost legal învestită cu examinarea şi soluţionarea cererii de anulare a prevederilor cuprinse în partea nr. 1671 parag. 9 teza 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, privind C. fisc., aprobate prin H.G.nr. 44/2004, astfel cum acest text a fost modificat prin H.G.nr. 1618/2008, sub un dublu aspect, respectiv, (i) în sensul înlăturării condiţionării instituite în vederea aplicării cotei reduse de T.V.A. de prezentarea declaraţiei pe propria răspundere şi (ii) al transformării obligaţiei legale a contribuabilului colector de T.V.A. de a aplica cota redusă, de 5%, într-o opţiune, prin folosirea termenului „poate” în cuprinsul textului atacat şi a admis numai în parte această acţiune.
Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a apreciat că se impune numai anularea parţială a prevederilor supuse examinării, în sensul eliminării sintagmei „poate” tocmai în vederea eliminării oricărei impreciziuni şi neclarităţi de interpretare şi aplicare.
În plus, raportând textul din normele metodologice la prevederea corespunzătoare din C. fisc., cu justeţe s-a reţinut că formularea legiuitorului, în această ultimă ipoteză, este lipsită de orice echivoc.
Din această perspectivă sunt aşadar nefondate criticile formulate de recurentul Guvernul României întrucât lipsa de preciziune a textului nu numai că poate genera interpretări şi aplicări ale legii, contrare voinţei legiuitorului dar în plus este şi contrară textului în aplicarea căruia au fost elaborate, respectiv a art. 140 alin. (2)1 din C. fisc., în cuprinsul căruia, după cum şi părţile au arătat, nu este folosit termenul „poate” atunci când este reglementată modalitatea de aplicare a cotei reduse de T.V.A. de 5%, cu arătarea condiţiilor ce se cer a fi îndeplinite în acest sens.
În acord cu cele menţionate şi de judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că se impunea eliminarea din cuprinsul textului prezentat a oricărui termen de natură a altera voinţa legiuitorului, prin inducerea echivocului, cu consecinţa de a genera cel puţin potenţial interpretări contradictorii.
Nefondate sunt şi criticile recurenţilor - reclamanţi vizând pretinsa „condiţie nouă” introdusă prin normele metodologice invocate, constând în instituirea obligativităţii prezentării unei declaraţii pe proprie răspundere din care să rezulte faptul că sunt îndeplinite cerinţele legale în vederea aplicării cotei reduse de T.V.A. de 5%.
Înalta Curte, potrivit celor stabilite şi de prima instanţă, apreciază că prevederea incriminată din normele metodologice nu este nelegală întrucât nu adaugă, faţă de textul în interpretarea şi aplicarea căruia a fost emisă, condiţii sau cerinţe noi.
Menţionarea declaraţiei pe proprie răspundere, autentificată de un notar, ce urmează a fi prezentată de către cumpărător este dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de C. fisc. pentru ca vânzătorul să poată aplica cota redusă de T.V.A., în anumite condiţii, programelor de politici sociale.
Corect a apreciat prima instanţă că modalitatea stabilită prin norme, de probare a îndeplinirii condiţiilor legale prevăzute nu este nici excesivă şi nici nefolositoare, reprezentând dimpotrivă, un mijloc de probă facil, pentru realizarea scopului propus.
În plus, este şi firesc ca persoana cumpărător ce întruneşte toate condiţiile stabilite pentru a beneficia de o cotă redusă de T.V.A. să urmărească să demonstreze, cu eficienţă şi utilitate aceasta, la momentul oportun, printr-un mijloc care nu reprezintă decât o simplă formalitate, fără costuri exagerate.
În ceea ce priveşte momentul la care o astfel de dovadă urmează a fi făcută, este nu numai legal dar şi firesc ca îndeplinirea tuturor cerinţelor legale pentru aplicarea cotei reduse de T.V.A. să fie făcută la încheierea contractului de vânzare - cumpărare în forma autentică, acesta fiind momentul la care şi în considerarea căruia vânzătorul poate aplica cota redusă de T.V.A.
Potrivit principiilor generale, cota de T.V.A. aplicabilă unei livrări de bunuri sau prestări de servicii este cea în vigoare la data la care intervine faptul generator, care în cazul livrării de bunuri imobile intervine la data îndeplinirii formalităţilor legale pentru transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător.
Nefiind aşadar vorba despre condiţii noi impuse prin prevederea din normele metodologice, parţial contestată, de natură a afecta legalitatea acestui act normativ, Înalta Curte, reţinând justeţea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, pentru considerentele de mai sus, o va menţine şi ca atare, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondate ambele recursuri promovate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de B.U., și B.I. şi Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 607 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3246/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 328/2010. Contencios → |
|---|
