ICCJ. Decizia nr. 3547/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3547/2010
Dosar nr. 263/35/2010
Şedinţa publică de la 15 iulie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul excepţiei de nelegalitate şi procedura derulată în faţa primei instanţe.
Prin încheierea din data de 25 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă de recurs, a fost învestită, în primă instanţă, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor H.G. nr. 970/2002, invocată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Oradea în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Sânmartin şi Guvernul României.
În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamantul a arătat că prin H.G. nr. 970/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Bihor, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bihor, în anexa nr. 2, s-a consacrat apartenenţa la domeniul public al municipiului Oradea a Casei de Cultură Băile Felix.
S-a mai arătat că, prin aceeaşi H.G. nr. 970/2002, imobilul teren în suprafaţă de 2.318 mp şi construcţia situată pe acesta s-au trecut în inventarul bunurilor imobile aparţinând comunei Sânmartin, astfel că acelaşi imobil construcţie se regăseşte în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public a două unităţi administrativ-teritoriale, fiind vorba în speţă de Comuna Sânmartin şi Municipiul Oradea.
Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţiile inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi a lipsei capacităţii procesuale a părţilor, în principal a Consiliului Local al Municipiului Oradea şi, în subsidiar, a Consiliului Local al Comunei Sânmartin.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea excepţiei ca nefondate.
2. Hotărârea Curţii de Apel.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 178/ CA din 10 mai 2010, a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtului, în principal a Consiliului Local al Municipiului Oradea şi, în subsidiar, a Consiliului Local al Comunei Sânmartin, invocate de pârâtul Guvernul României; a respins excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 970/2002, invocată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Oradea în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Comunei Sânmartin şi Guvernul României.
Pentru a pronunţa această soluţie, în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 262/2007: „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”, iar potrivit art. 2 alin. (2), teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 425 şi nr. 426/2008, a reţinut că dispoziţiile sus menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile din Legea fundamentală.
Însă, în privinţa acestor dispoziţii legale, respectiv art. 4 alin. (1)din
Legea nr. 554/2004, cu modificările ulteriore, şi art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 261/2007, ce reprezintă temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, instanţa a precizat că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte (Convenţia Europeană), iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitare.
În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei europene a drepturilor omului, are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (Hotărârea din 26 aprilie 2007, Cauza D.Popescu c. României).
Totodată, Curtea de Justiţie de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar, a reţinut că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarului fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare” (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexe C - 383/06 şi C - 385/06).
Astfel, instanţa de fond, raportându-se la Convenţia europeană a drepturilor omului, la practica C.E.D.O, precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, a înlăturat dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
3. Recursul declarat în cauză de Consiliul Local al Municipiului Oradea.
Împotriva sentinţei Curţii de apel a declarat recurs Consiliul Local al Municipiului Oradea, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul susţine că prima instanţă a încălcat prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ignorând faptul că actul administrativ vizat de excepţia de nelegalitate are caracter normativ şi, prin urmare, poate fi atacat oricând.
Pe de altă parte, recurentul arată că a luat cunoştinţă de hotărârea de guvern atacată abia la data de 19 decembrie 2007 aşa încât nu i se poate reproşa că nu a acţionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
4. Apărările formulate de Consiliul Local Sânmartin.
Prin concluziile scrise depuse la data de 15 iulie 2010, intimatul Consiliul Local Sânmartin a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul consideră că prima instanţa a aplicat corect legea, prin prisma principiului neretroactivităţii legii civile, soluţia pronunţată fiind în acord cu întreaga jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la natura juridică a actului administrativ atacat, intimatul a arătat că acesta nu are caracter normativ, ci individual.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în concluziile scrise, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumente de drept relevante
Excepţia de nelegalitate cu soluţionarea căreia a fost învestită prima
instanţă vizează H.G. nr. 970/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Bihor, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bihor.
Curtea de apel a stabilit în mod legal că actul administrativ examinat este individual, iar nu normativ.
H.G. adoptată în cadrul procedurii de atestare a domeniului public prevăzute de art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, nu poate fi calificată ca fiind act administrativ normativ întrucât nu cuprinde reglementări formulate abstract, cu caracter obligatoriu pentru un număr nedeterminat de destinatari, ci, dimpotrivă, are o sferă restrânsă de adresabilitate, predeterminată, stabilind prin anexele sale inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al unităţilor administrativ teritoriale din judeţul Bihor.
Prin urmare, nefiind un act normativ, H.G. nr. 970/2002 nu poate fi atacată oricând pe cale de acţiune sau de excepţie, dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 invocate de recurent nefiind aplicabile.
De altfel soluţia pronunţată de Curtea de apel este în acord cu întreaga jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în materia examinată, potrivit căreia nu pot face obiectul unei excepţii de nelegalitate conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, actele administrative individuale emise anterior intrării în vigoare a acestui act normativ. Argumentele prezentate la pct. I.2 din decizie, însuşite de instanţa de recurs, conduc univoc către concluzia enunţată.
În fine, recurentul nu poate invoca împrejurarea că este privat de dreptul de a beneficia de un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană, prin aceea că nu îi este garantat accesul la o instanţă, câtă vreme, potrivit propriilor afirmaţii, a luat cunoştinţă de actul administrativ la data de 19 decembrie 2007, sub imperiul Legii nr. 554/2004, dar nu a acţionat în termenul prevăzut de art. 11 din acest act normativ, cu respectarea condiţiei impuse prin art. 7 alin. (3) din Lege.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.
Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimatul Consiliul Local Sânmartin, reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Oradea împotriva sentinţei civile nr. 178/ CA din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la 3.500 lei cheltuieli de judecată către intimatul-pârât Consiliul Local Sânmartin.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3546/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3574/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
