ICCJ. Decizia nr. 3989/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 3989/2010

Dosar nr. 11409/2/2009

Şedinţa publică de la 30 septembrie 2010

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A.M. şi A.I. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei la emiterea deciziei care să conţină titlul de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului situat în municipiul Feteşti.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că, după numeroase demersuri, a fost emisă dispoziţia Primarului Municipiului Feteşti nr. 3018 din 22 noiembrie 2004 prin care li s-au acordat titluri de valoare nominală pentru terenul situat în Feteşti, iar până în prezent nu li s-au acordat despăgubiri.

2. Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentinţa civilă nr. 27 din 05 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A.M. şi A.I. şi a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia care să conţină titlul de despăgubiri pentru terenul situat în Feteşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că indiferent care este ordinea în care soluţionează dosarele, autoritatea pârâtă are obligaţia să rezolve cererea într-un termen rezonabil.

A concluzionat prima instanţă că, în speţă, a fost depăşit cu mult acest termen rezonabil, în condiţiile în care dispoziţia primarului a fost emisă în anul 2004 şi până în prezent reclamanţii nu au putut beneficia de drepturile consfinţite prin această dispoziţie.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocînd dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

Recurenta arată, în esenţă, că în cadrul procedurii administrative reglementată Titlul VII, Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie parcurse mai multe etape înainte de emiterea deciziei solicitate de reclamanţi.

Recurenta consideră că emiterea deciziei este condiţionată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, conform deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, de care instanţa ar fi trebuit să ţină seama, astfel că nu se poate reţine în cauză refuzul nejustificat de a soluţiona cererea.

4. Întâmpinarea formulată de intimaţii-reclamanţi

Intimaţii solicită respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 confirmă intenţia legiuitorului de a asigura o despăgubire justă şi echitabilă în raport cu practica internă şi internaţională, iar o astfel de despăgubire nu poate fi asigurată decât în condiţiile acordării într-un termen rezonabil, a sumelor actualizate, integral.

Noţiunea de termen rezonabil include şi durata procedurilor administrative ori acestea se derulează cu o lentoare excesivă.

5. Hotărârea instanţei de recurs

Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, întrucât nu subzistă în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Etapele prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2007 şi care reglementează procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu pot fi restituite în natură nu sunt incompatibile cu termenul rezonabil instituit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Chiar dacă pentru parcurgerea acestora este obiectiv necesar trecerea unui anumit interval de timp, art. 6 sus-menţionat este pe deplin aplicabil.

Având în vedere că prin jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în calculul termenului rezonabil de rezolvare a cererii este inclusă întreaga procedură administrativă, iar faptul că reclamanţilor le-a fost emisă dispoziţia nr. 3018 la 11 noiembrie 2004 înaintată recurentei în acelaşi an, iar până în prezent nu le-a fost emis titlul de despăgubiri, deşi au trecut şase ani, denotă faptul că nu sunt întrunite motivele de recurs invocate de pârâtă.

Recurenta-pârâtă nu poate invoca în mod valabil şi legal o procedură prevăzută de legea română, care înfrânge principiile europene, obligatorii pentru instanţele din România, conform art. 20 din Constituţie.

Recurenta-pârâtă nu poate invoca nici faptul că dosarul reclamanţilor va fi soluţionat în ordinea prevăzută de decizia nr. 2018/2008, cât timp este ţinută de respectarea principiului care vizează soluţionarea cererii reclamanţilor într-un termen rezonabil, astfel că atitudinea sa reprezintă un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.

În concluzie, nefiind întrunite motivele de recurs formulate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei civile nr. 27 din 05 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2010.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3989/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs