ICCJ. Decizia nr. 4208/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4208/2010
Dosar nr. 37/2/2008
Şedinţa publică din 8 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 3158 din 18 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul M.F. în contradictoriu cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea acţiunii introductive a reţinut că, prin Ordinul din 1 octombrie 2007 emis de Ministrul Administraţiei şi Internelor, s-a dispus în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d), art. 70 şi 73 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 încetarea raportului de serviciu cu reclamantul, la cerere, cu obligarea acestuia la restituirea cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, conform angajamentului semnat în acest sens.
Prin Decizia de imputare din 15 aprilie 2008 s-a dispus imputarea pagubei în valoare de 33495,15 RON reclamantului, reprezentând cheltuieli de şcolarizare datorate, răspunderea materială stabilindu-se în conformitate cu art. 2 pct. 5 alin. (1) lit. j), alin. (2) lit. a) pct. 7, lit. b), art. 3 şi art. 25 din Instrucţiunile MI nr. 830 din 26 februarie 1999.
Instanţa a reţinut că reclamantul a urmat cursurile Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” promoţia 2006, iar la data admiterii în Academie a semnat un angajament prin care s-a obligat să restituie cheltuielile de întreţinere efectuate pe perioada şcolarizării sale, în cazul în care nu va îndeplini serviciul timp de 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile poliţiei.
Instanţa a constatat că reclamantul la data de 21 iulie 2006 a fost încadrat în D.G.P.M.B., iar la data de 27 septembrie 2007 a înaintat un raport prin care a solicitat aprobarea încetării raporturilor de serviciu începând cu data de 1 octombrie 2007, având în vedere faptul că urmează să-şi desfăşoare activitatea ca auditor de justiţie în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, funcţie incompatibilă cu cea pe care o deţine de poliţist.
Prin ordinul ce face obiectul dosarului de faţă reclamantului i-au încetat raporturile de serviciu cu pârâtul, la cerere, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, , proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, echivalându-i-se gradul profesional cu gradul militar de sublocotenent în rezervă.
Instanţa a reţinut că deşi reclamantul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) „la numirea într-o altă funcţie publică”, din Legea nr. 360/2002, prin ordinul atacat s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d) „la cerere”, din acelaşi act normativ, situaţie apreciată ca fiind corectă de instanţă, având în vedere că autoritatea pârâtă nu era ţinută de încadrarea în drept pe care reclamantul a făcut-o, ci s-a procedat la încadrarea juridică conform cererii reclamantului.
Instanţa a constatat că reclamantul nu a fost numit într-o altă funcţie publică, situaţie pe care chiar reclamantul a sesizat-o arătând că funcţia de poliţist este incompatibilă cu cea de auditor de justiţie, potrivit prevederilor din Legea nr. 303/2004, întrucât auditorii de justiţie sunt asimilaţi magistraţilor, funcţia fiind incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, în afara celor de cadru didactic.
Instanţa a constatat că, în cazul reclamantului, ne aflăm în prezenţa unei incompatibilităţi a funcţiei de poliţist cu cea asimilată magistraţilor, reţinând că această numire ca auditor de justiţie nu s-a realizat ca urmare a exercitării raporturilor de serviciu, ci a fost Decizia exclusivă a reclamantului, care a optat pentru participarea la examenul de admitere în magistratură şi, fiind admis la concurs, a dobândit o funcţie incompatibilă cu aceea de poliţist.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
A invocat, în susţinerea recursului formulat, dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 din C. proc. civ.
Recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond întrucât nu a răspuns unui capăt de cerere, arătând că deşi a invocat ca motiv al anulării actului atacat faptul că ordinul a fost antedatat, instanţa nu a arătat în cuprinsul hotărârii motivele pe care şi-a întemeiat respingerea acestui capăt de cerere.
În ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei să emită un ordin de încetare a raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002, recurentul a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Recurentul a criticat modul în care instanţa a înţeles să soluţioneze cauza, arătând că dispoziţiile legale au fost interpretate greşit atunci când instanţa a considerat că autoritatea pârâtă nu era ţinută de încadrarea în drept pe care a arătat-o reclamantul în cerere. A precizat că dacă s-ar fi încetat raportul de serviciu, în temeiul art. 69 lit. e), atunci nu ar fi fost obligat recurentul la suportarea cheltuielilor de şcolarizare imputate.
A arătat că soluţia adoptată de instanţă este greşită şi prin prisma concluziilor formulate cu privire la faptul că nici judecătorul nu ocupă o funcţie publică.
A arătat că judecătorul ocupă o funcţie publică, prin natura atribuţiilor pe care le îndeplineşte, fiind în exercitarea autorităţii statului, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Constituţia României.
Recurentul a criticat soluţia pronunţată de instanţa de fond, întrucât în mod greşit s-a considerat că nu a indicat textul legal care să prevadă că funcţia de auditor de justiţie este o funcţie publică, arătând că era de datoria instanţei să interpreteze în mod sistematic dispoziţiile legale incidente în cauză, care au fost enumerate de reclamant în acţiunea introductivă, de altfel.
A precizat că din analiza logico-sistematică şi teleologică a prevederilor art. 69 şi art. 70 din Legea nr. 360/2002 rezultă că, prin reglementarea cazului prevăzut de art. 69 lit. e) din lege, s-a urmărit şi instituirea unui caz în care încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului nu-i este imputabilă acestuia şi nu se impune restituirea cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa.
Din aceste considerente, a apreciat recurentul că sintagma „funcţie publică” are un sens mai larg decât cel prevăzut de Legea nr. 188/1999, ea înglobând şi situaţiile în care poliţistul dobândeşte o altă calitate de funcţionar public cu statut special, considerând că şi auditorul de justiţie îndeplineşte o asemenea funcţie, aşa cum rezultă din interpretarea logico-sistematică a prevederilor art. 1, 12, 13, 17 şi 86 din Legea nr. 303/2004 republicată.
În cauză a formulat întâmpinare Ministerul Administraţiei şi Internelor, arătându-se faptul că în cazul recurentului nu a fost emis un act de numire într-o funcţie publică pentru a beneficia de prevederile art. 69 lit. e) din Statutul poliţistului, căci în urma promovării examenului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, candidaţii declaraţi admişi dobândesc calitatea de auditor de justiţie, neexistând nicio menţiune că numirea acestor candidaţi echivalează cu numirea într-o funcţie publică.
S-a precizat că prin ordinul contestat s-a dispus ca efectele acestuia să se producă la o dată anterioară emiterii actului, aşa cum a solicitat reclamantul prin raportul înaintat intimatului-pârât, astfel încât acesta să nu fie vătămat în nici un drept, căci de la data de 1 octombrie 2007 recurentul-reclamant nu s-a mai prezentat la muncă, raporturile sale încetând în fapt de la acea dată.
Intimatul a precizat că deşi judecătorii şi procurorii nu se supun Statutului funcţionarului public, având un statut propriu, numirea unui poliţist în funcţia de judecător sau procuror ar putea atrage încetarea raporturilor sale de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, întrucât în cazul acestor funcţii se regăsesc toate elementele caracteristice unei funcţii publice, cum ar fi actul de numire, existenţa raporturilor de serviciu şi investirea cu exerciţiul puterii publice, însă în cauza dedusă judecăţii calitatea de auditor de justiţie nu prezintă niciuna dintre aceste caracteristici.
Intimatul a precizat că auditorii de justiţie beneficiază de bursă, ca drept bănesc ce li se acordă, iar cea mai gravă sancţiune aplicabilă auditorilor de justiţie este exmatricularea, dispoziţii care sunt caracteristice celor care se află într-un proces de formare în cadrul unei instituţii de învăţământ, nicidecum caracteristice funcţiei publice, astfel încât nu există nicio similitudine între funcţiile vizate, pentru a accepta teza recurentei.
La data de 16 septembrie 2009, recurentul-reclamant a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului în raport de art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) din Constituţia României şi art. 14 din C.E.D.O., considerând că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care prin „funcţie publică” nu se înţelege şi forma de pregătire profesională specifică unei astfel de funcţii.
Prin încheierea de şedinţă de la data de 23 octombrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, cu opinia formulată de instanţă în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate invocată în cauză, în măsura în care interpretarea sintagmei”funcţie publică” se limitează la definiţia acestei noţiuni, conţinută în art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor publici, în detrimentul persoanelor care exercită prerogativele unei funcţii publice, dat care nu au calitatea de funcţionar public în sensul reglementării indicate.
Prin Decizia nr. 1009 din 8 iulie 2010 Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată, cu motivarea că instanţa de contencios constituţional a mai analizat excepţia invocată în cauză, iar Curtea a respins prin Decizia nr. 37/2010 criticile invocate, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Deşi Înalta Curte nu poate ignora argumentele prezentate de recurent cu privire la asimilarea funcţiei de auditor de justiţie cu aceea a magistraţilor şi cu privire la locul şi rolul îndeplinit de auditori prin raportare la statutul de funcţionar public cu statut special, soluţia adoptată are în vedere practica Înaltei Curţi în această materie, care s-a orientat în sensul că numirea în funcţia de auditor public nu echivalează cu numirea într-o funcţie publică.
În acest sens, faţă de practica anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o altă soluţie dată, la această dată recursului de faţă, ar echivala cu acceptarea unor divergenţe de jurisprudenţă (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O.
În practica C.E.D.O. s-a reţinut că existenţa unor divergenţe de jurisprudenţă în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării este în sine contrară principiului securităţii juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept.
Înalta Curte a constatat, analizând actele şi lucrările dosarului, că instanţa de fond a făcut o interpretare corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei şi nu poate primi critica recurentului în legătură cu aspectul neaplicării corecte a dispoziţiilor legale sau al nemotivării unui capăt de cerere, întrucât a respins în întregime cererea de chemare în judecată, care privea anularea ordinului de încetare a raportului de serviciu emis în temeiul art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încetare a raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 lit. e), fără obligativitatea restituirii cheltuielilor de şcolarizare.
Astfel, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii, Înalta Curte a constatat că prin raportul din data de 27 septembrie 2007, recurentul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu, în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, motivând că fusese numit într-o altă funcţie publică, ca urmare a promovării examenului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii.
Deoarece a indicat în mod greşit temeiul de drept al încetării raporturilor de serviciu, având în vedere situaţia de fapt, s-a constatat că în cazul său, încetarea raporturilor de serviciu nu s-ar putea face decât în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 360/2002., adică la cerere.
Raporturile de serviciu ale recurentului cu M.A.I. nu puteau înceta în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e), aşa cum acesta solicitase, deoarece nu se afla în situaţia numirii într-o altă funcţie publică, astfel că nu se poate reţine existenţa unui refuz nejustificat al Ministerul Administraţiei şi Internelor de a soluţiona cererea acestuia.
În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raporturile de serviciu ale funcţionarului public se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii.
În cazul de faţă, un astfel de act nu a fost emis deoarece, din economia dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 nu rezultă că, în urma promovării examenului de admitere în Institutul Naţional al Magistraturii, candidaţii declaraţi admişi sunt numiţi într-o funcţie publică, ci doar faptul că dobândesc calitatea de auditor de justiţie.
Adeverinţa nr. 6498 din 09 noiembrie 2007, emisă de I.N.M. atestă faptul că recurentul-reclamant „urmează cursurile de formare profesională la Institutul Naţional al Magistraturii în perioada 01 octombrie 2007-30 iunie 2009”.
Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, auditorii de justiţie sunt numiţi în funcţia de judecător sau procuror, după promovarea examenului de absolvire a cursurilor.
Înalta Curte reţine că un element distinct la care trebuie raportată noţiunea de funcţie publică este cel al raporturilor de serviciu ce se nasc între angajat şi angajator, căci numai cel ce ocupă o funcţie publică are capacitate de a exercita atribuţii în scopul realizării competenţelor instituţiei publice în care funcţionează fiind investit cu exerciţiul puterii publice în domeniul în care-şi desfăşoară activitatea respectivă, aspect ce nu se regăseşte în cazul auditorului de justiţie care nu are absolut nici o atribuţie de serviciu, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, acesta urmând un program de formare profesională. Faptul că auditorul de justiţie nu îndeplineşte o funcţie publică reiese şi din conţinutul prevederilor care reglementează regimul disciplinar aplicabil acestora, art. 18 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, întrucât cea mai gravă sancţiune care se poate aplica este „exmatricularea” din Institutul Naţional al Magistraturii, sancţiune caracteristică celor care se află într-un proces de formare în cadrul unei instituţii de învăţământ şi în nici un caz sancţiune aplicabilă unui funcţionar public.
Nici drepturile băneşti de care beneficiază auditorii de justiţie nu li se acordă ca urmare a ocupării unei funcţii publice, ci aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 303/2004, republicată, drepturile de care beneficiază reprezintă o „bursă” al cărei cuantum se stabileşte în funcţie de indemnizaţia unui magistrat stagiar.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 303/2004, cursanţii Institutului Naţional de Magistratură au calitate de auditori de justiţie, iar formarea profesională iniţială în cadrul Institutului Naţional de Magistratură constă în pregătirea teoretică şi practică a auditorilor de justiţie pentru a deveni judecători sau procurori – art. 16 din Legea nr. 303/2004.
Aşadar, atâta timp cât scopul acestor cursuri pe care auditorii de justiţie le urmează în cadrul Institutul Naţional de Magistratură este acela de a deveni judecători sau procurori, după încheierea acestora şi promovarea examenului de absolvire, este lipsit de relevanţă aspectul învederat de recurent în sensul că statutul special al auditorului de justiţie este asimilat sub anumite aspecte statutului magistraţilor, cu consecinţa asimilării calităţii de auditor de justiţie unei funcţii publice.
Pentru toate cele arătate Înalta Curte a concluzionat că această calitate de auditor de justiţie nu întruneşte elementele caracteristice ale unei funcţii publice.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de M.F. împotriva sentinţei nr. 3158 din 18 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4211/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4202/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
