ICCJ. Decizia nr. 435/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 435/2010
Dosar nr. 16/32/200.
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău, reclamanta SC E.O.N.M. D. SA, a solicitat anularea Dispoziţiei Primarului nr. 833 din 2 decembrie 2008; a Deciziei de impunere nr. 76205 din 7 octombrie 2008 şi a Raportului Fiscal nr. 76204 din 7 octombrie 2008, emise de pârâtul - Municipiul Vaslui, precum şi întoarcerea executării prin stabilirea situaţiei anterioare privind suma de 598.996 lei ce a fost încasată în totalitate de acelaşi pârât.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în mod nelegal au fost emise actele administrative mai sus menţionate, neexistând temei prevăzut de lege pentru plata taxei de folosinţă teren.
Pârâtul Municipiul Vaslui, reprezentat de Primar, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 40 din 26 februarie 2009, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei, a anulat Dispoziţia nr. 833 din 2 decembrie 2008, Decizia de impunere nr. 76205 din 7 octombrie 2008 şi Raportul Fiscal nr. 76204 din 7 octombrie 2008, emise de pârât şi a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 598.996 lei, poprită şi încasată de pârât, pe care l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
A constatat că prin Decizia de impunere nr. 76205 din 7 octombrie 2010 emisă de pârât, s-a stabilit obligarea reclamantei, la plata sumei de 584.307 lei, faţă de bugetul local al Municipiului Vaslui impozit pe clădiri aferente anilor 2004-2007, impozit pe mijloacele de transport şi alte taxe locale - folosinţă terenului de pe raza municipiului Vaslui, în suprafaţă de 150.403,20 mp.
Tot pentru anii 2004-2007 s-a stabilit în sarcina reclamantei să plătească taxa pentru eliberarea autorizaţiei privind lucrările de racorduri şi branşamente la reţelele electrice şi taxă pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate.
Prin Dispoziţia nr. 833 din 2 decembrie 2008, Municipiul Vaslui, prin Primar, a respins contestaţia reclamantei formulată împotriva Deciziei de impunere arătată, cu motivarea că în conformitate cu OG nr. 92/2003, Legea nr. 571/2003 şi Legea nr. 318/2003, reclamanta trebuie să plătească sumele de bani reţinute în sarcina sa.
Instanţa a observat că prin raportul de inspecţie fiscală, s-a reţinut că reclamanta a depus declaraţii incomplete de impunere pentru fiecare an din perioada de referinţă, fără a prezenta în mod detaliat în ce constă faptul că ele sunt incomplete şi în ce temei a calculat pârâtul impozitul şi majorările de întârziere.
A constatat că din contractul de distribuţie a energiei electrice încheiat între Ministerul Economiei şi Comerţului şi reclamantă rezultă că obiectul concesiunii sunt reţelele de distribuţie a energiei electrice împreună cu terenurile aferente.
Instanţa a mai reţinut că potrivit art. 248 Cod Fiscal, taxa de folosinţă teren nu este inclusă în categoria impozitelor şi taxelor locale enumerate limitativ de textul de lege amintit şi că Legea nr. 318/2003 care reglementează regimul juridic al terenurilor ocupate de instalaţiile electrice prevede (art. 16) că dreptul de uz şi servitute se exercită gratuit.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Municipiul Vaslui prin Primar, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a invocat prevederile art. 3041 C. proc. civ. şi a arătat următoarele:
- instanţa de fond a anulat actele administrativ-fiscale reţinând existenţa contractului de distribuţie a energiei electrice încheiat între Ministerul Economiei şi Comerţului şi reclamantă, fără să observe că obiectul contractului este un serviciu şi nu o suprafaţă de teren;
- în ceea ce priveşte scutirea de plata impozitelor şi taxelor locale, arată recurentul, prevalează dispoziţiile Codului fiscal asupra oricăror prevederi din alte acte normative, deci inclusiv a prevederilor din Legea nr. 318/2003 şi Legea nr. 13/2007 a energiei electrice;
- enumerarea categoriilor de taxe şi impozite prevăzute de art. 248 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu este limitativă astfel că în mod greşit prima instanţă a reţinut susţinerile reclamantei că această enumerare ar fi limitativă, deşi art. 283 Cod fiscal prevede posibilitatea Consiliului local de a institui şi alte taxe locale.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă SC E.O.N.M. D. SA a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.
Arată intimata că Legea nr. 571/2003 (Codul Fiscal) nu instituie obligaţia operatorilor de reţea de a achita taxe si impozite pentru terenurile ocupate de reţele electrice, iar hotărârea pe care se întemeiază titlurile de creanţă reglementează cu totul alte aspecte, respectiv aprobarea preturilor minime de concesionare si închiriere a bunurilor ce aparţin domeniului public sau privat al municipiului Vaslui. Or, în cauză nu există şi nici nu se impune încheierea unui contract de închiriere sau concesiune cu Municipiul Vaslui, astfel încât prevederile HCL 39/2005 pe care s-au întemeiat titlurile de creanţa, nu sunt aplicabile.
Astfel, drepturile sale in calitate de operator de reţea sunt expres reglementate prin contractul de concesiune nr. 5/2005, licenţa de distribuţie, legea nr. 318/2003 (ulterior legea nr. 13/2007), legea nr. 571/2003.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările formulate de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În ceea ce priveşte, „alte taxe locale" stabilite în sarcina intimatei-reclamante, în mod corect prima instanţă a reţinut că taxa de folosinţă teren nu este datorată.
Argumentul esenţial al acestei soluţii este existenţa valabilă a unui contract de concesiune încheiat între reclamantă şi Ministerul Economiei şi Comerţului, în temeiul căruia se achita redevenţa ca preţ pentru concesiune.
Este real că obiectul contractului de concesiune nr. 5/2005 este reprezentat de exploatarea activităţilor şi serviciului de distribuţie a energiei electrice în teritoriu, însă conform art. 2.2. „principalele bunuri folosite de concesionar pentru realizarea serviciului (de distribuţie) sunt reprezentate de reţelele de distribuţie a energiei electrice din perimetrul concesiunii, împreună cu terenurile aferente", care fac parte din proprietatea publica a statului.
În raport de această realitate juridică, susţinerile din recurs sunt nefondate.
Recurentul susţine întemeiat că dispoziţiile Codului fiscal, prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, in caz de conflict intre acestea aplicându-se dispoziţiile Codului Fiscal, însă nu arată în concret care dispoziţii din Legea nr. 571/2003 prevalează asupra prevederilor din legea energiei electrice nr. 318/2003, în prezent abrogată.
Astfel, în art. 37 se prevedea că „terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea in vigoare a prezentei legi sunt si rămân in proprietatea publica a statului".
Mai mult, aşa cum a reţinut şi prima instanţă începând cu anul 2004, se aplica dispoziţiile Codului fiscal care în art. 248 enumeră impozitele şi taxele locale printre care nu se regăseşte taxa pentru folosinţă teren, reţinută de recurentă prin actele administrative fiscale ce fac obiectul prezentei cauze.
Art. 283 Cod Fiscal prevede posibilitatea stabilirii unor obligaţii fiscale, de către Consiliul local sau Consiliile judeţene pentru utilizarea temporară a locurilor publice, vizitarea muzeelor, caselor memoriale şi altele asemenea, precum şi pentru deţinerea sau utilizarea de echipamente şi utilaje destinate obţinerii de venituri care folosesc infrastructurii publice locale.
Se constată că în această enumerare nu este inclusă taxa pentru folosirea terenului ocupat de reţele electrice.
În aceste condiţii, dreptul de folosinţă al reclamantei-intimate are o bază contractuală legitimă, iar aceste terenuri fac parte din categoria celor scutite legal, motiv pentru care recurentul-pârât nu poate obliga pe utilizatorul lor să plătească o taxă nedatorată.
Faţă de toate cele expuse şi având în vedere şi prevederile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul declarat în cauză se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Vaslui, reprezentat prin primar P.V. împotriva sentinţei civile nr. 40 din 26 februarie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 370/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 440/2010. Contencios. Anulare acte privind... → |
|---|
