ICCJ. Decizia nr. 5210/2010. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5210/20 11
Dosar nr. 942/64/2010
Şedinţa publică de la 4 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Braşov solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea deciziei din 9 noiembrie 2010 prin care pârâta a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative promovate împotriva deciziei de impunere din 10 august 2010, prin care a fost obligată la plata sumei de 524.209 RON, cu consecinţa reluării soluţionării contestaţiei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat faptul că măsura adoptată de autoritatea pârâtă este nelegală, întrucât împrejurarea că aceasta din urmă a sesizat organul de urmărire penală în vederea efectuării de cercetări nu înseamnă că a probat acele indicii de săvârşire a unor infracţiuni determinante în soluţionarea cauzei.
În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, deoarece aspectele semnalate de autoritatea fiscală fac obiectul cercetărilor penale în Dosarul nr. 8286/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov; ca atare, organul administrativ jurisdicţional nu se poate pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale.
Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 17 din 31 ianuarie 2011, a admis acţiunea reclamantei, a dispus anularea deciziei nr. 1595 din 9 noiembrie 2010 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la continuarea soluţionării contestaţiei administrative, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 1595 din 9 noiembrie 2010 emisă de pârâtă, a fost suspendată soluţionarea contestaţiei administrative din 6 octombrie 2010 pentru suma imputată societăţii reclamante în valoare de 524.209 RON, în baza dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., până la rezolvarea laturii penale.
Controlul fiscal a început în luna septembrie 2007 şi, în vederea efectuării unor controale încrucişate şi obţinerii unor informaţii, a fost suspendat la data de 30 octombrie 2007 şi a fost reluat după 3 ani, adică în luna iulie 2010.
Facturile ce provin de la SC S.G. SRL şi de la SC G.C. SRL sunt din anul 2003, iar cea de la SC B.C. SRL sunt din anul 2005.
Procesele-verbale întocmite de organele vamale sunt din anii 2005 şi 2006, iar soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva acestora este, conform susţinerilor făcute de pârâtă în întâmpinare, suspendată până la finalizarea cercetărilor penale.
Ca urmare, la momentul întocmirii raportului de inspecţie fiscală, adică august 2010, erau constatate neregularităţi pentru perioada 2003-2007, iar pentru unele dintre ele s-a recurs la suspendarea contractului pentru perioada de 3 ani.
Organul de control a procedat la sesizarea organului de cercetare penală, în sensul transmiterii procesului-verbal şi a deciziei de impunere, în vederea „analizării dacă aspectele prezentate întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni”.
Raportul de inspecţie fiscală a fost întocmit cu expunerea opiniei organului de control cu privire la legalitatea operaţiunilor contabile, fiind sancţionate operaţiunile privind TVA, prin respingerea la deducere şi prin colectare suplimentare la deducere. Operaţiunile contabile vizate au fost comunicate şi organelor de cercetare penală, însă, odată cu transmiterea documentelor, nu s-a făcut referire la vreun indiciu al săvârşirii unei infracţiuni, ci doar au fost prezentate nişte situaţii de fapt.
De asemenea, nu a fost motivată sau expusă în vreun fel nici înrâurirea hotărâtoare a constatării săvârşirii unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Operaţiunile contabile apreciate ca fiind nelegale de către organul de control au fost sancţionate, astfel că o eventuală săvârşire a unei infracţiuni de o persoană cu drepturi speciale din cadrul firmei controlate sau a societăţilor enumerate anterior nu poate conduce la aplicarea altor dispoziţii legale ce reglementează deductibilitatea TVA.
În plus, organul de control a stabilit o stare de fapt fiscală ce privire la cele două procese-verbale întocmite de Direcţia Regională Vamală Braşov, confirmarea sau nu a stării de fapt de către organul de urmărire penală nefiind o condiţie a soluţionării contestaţiei.
În fine, prima instanţă a arătat că are în vedere la adoptarea soluţiei şi timpul scurs de la emiterea facturilor fiscale şi a proceselor-verbale şi până în prezent, precum şi perioada în care inspecţia fiscală a fost suspendată, contribuabilul verificat având dreptul la soluţionarea unei cereri de rambursare TVA într-un termen rezonabil.
În opinia instanţei, nu pot fi invocate prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) şi b) din C. proc. fisc. în situaţia sesizării organului de urmărire penală, întrucât „o altă judecată” presupune derularea unei cercetări judecătoreşti şi nu posibilitatea sesizării în viitor a instanţei cu un rechizitoriu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Braşov, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) şi b) din C. proc. fisc.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
În cauză a fost probată existenţa Dosarului nr. 8286/P/2010 pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, fapt care atestă că prima instanţă nu a ţinut seama de înrâurirea pe care urmează să o aibă cauza penală asupra celei civile.
Mai precis, instanţa trebuia să observe faptul că prioritatea de soluţionare o au organele penale care se vor pronunţa asupra caracterului infracţional al constatărilor efectuate, fapt ce atrage plata către bugetul de stat a obligaţiilor stabilite prin decizia de impunere contestată, procedura administrativă urmând să fie reluată numai ulterior motivului care a determinat suspendarea.
Prevederile textului legal invocat mai sus se coroborează cu cele ale art. 108 alin. (1) din C. proc. fisc., potrivit căruia organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală.
Pentru acest motiv, în cazul în care actul administrativ-fiscal este contestat, organul de soluţionare competent poate suspenda, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., prin decizie motivată, soluţionarea cauzei în procedura administrativă până la soluţionarea cauzei penale.
Ca atare, textele de lege invocate nu fac nicio precizare expresă a modului în care s-a început urmărirea penală, respectiv a factorului care a declanşat-o.
Totodată, recurenta a arătat faptul că organele de soluţionare a contestaţiei administrative au identificat suficiente elemente care să determine suspendarea soluţionării fondului cauzei, astfel cum au fost expuse prin decizia contestată, până la pronunţarea unei soluţii pe latura penală.
În fine, recurenta a susţinut că, în speţa de faţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 274 din C. proc. civ., întrucât intimata nu a făcut dovada culpei sale procesuale în emiterea deciziei de impunere ce constituie act administrativ-fiscal.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Conform raportului de inspecţie fiscală din 10 august 2010 întocmit de D.G.F.P. Braşov, în perioadele 27 septembrie 2007–30 octombrie 2007 şi 19 iulie 2010–10 august 2010, intimata a fost supusă verificărilor ca urmare a cererii formulate de către societate de rambursare a sumei negative de TVA. Perioada verificată a fost 1 august 2002–31 iulie 2007.
Pentru determinarea stării de fapt fiscale a societăţii, organul de inspecţie fiscală a solicitat efectuarea de controale încrucişate la 13 societăţi comerciale emitente de facturi fiscale din valoarea cărora a fost dedusă TVA.
Ca urmare a faptului că TVA deductibilă aferentă facturilor emise de aceşti 13 furnizori a avut o pondere mare în totalul TVA deductibilă înregistrată de societate, inspecţia fiscală parţială a fost suspendată până la primirea răspunsurilor privind controalele încrucişate.
În urma controalelor dispuse, s-a constatat faptul că documentele prezentate de intimată nu probează realitatea şi legalitatea deductibilităţii TVA, înregistrată în evidenţele contabile în baza facturilor emise de aceste societăţi.
Prin decizia de impunere din 10 august 2010 emisă în baza raportului de inspecţie fiscală anterior individualizat, organele de inspecţie fiscală din cadrul D.G.F.P. Braşov au stabilit suplimentar TVA în valoare de 227.581 RON, au respins la rambursare TVA în valoare de 100.399 RON şi au stabilit astfel TVA de plată în sumă de 127.182 RON şi majorări de întârziere aferente acesteia în cuantum de 330.425 RON.
Prin adresa din 12 august 2010, organele de inspecţie fiscală din cadrul D.G.F.P. Braşov au trasmis raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere mai sus indicate către Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov pentru a analiza dacă aspectele consemnate în cuprinsul acestora întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de art. 8 alin. (1)-(3) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare; în cuprinsul adresei s-a precizat faptul că, în urma verificărilor efectuate, au rezultat informaţii care generează susceptibilităţi majore privind realitatea şi legalitatea operaţiunilor consemnate în facturile în speţă.
Prin decizia nr. 1595 din 9 noiembrie 2010, recurenta-pârâtă a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative din 6 octombrie 2010 promovate de intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere din 10 august 2010, până la rezolvarea laturii penale, în raport de dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) şi b) din C. proc. fisc.
Conform acestui text legal, „Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă;
b) soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.”
Înalta Curte apreciază că soluţia adoptată prin decizia contestată în cauză este legală, în raport de următoarele argumente:
Organele de inspecţie fiscală au sesizat organele de cercetare penală cu privire la aspectele constatate, iar aceste aspecte fac obiectul cercetărilor penale în Dosarul nr. 8286/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov; ca atare, organul administrativ investit cu soluţionarea recursului administrativ nu se poate pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale.
Prima instanţă şi-a motivat soluţia în sensul că operaţiunile contabile vizate au fost comunicate şi organelor de cercetare penală, însă, odată cu transmiterea documentelor, nu s-a făcut referire la vreun indiciu al săvârşirii unei infracţiuni, ci doar au fost prezentate nişte situaţii de fapt.
Or, Înalta Curte constată că, în adresa din 12 august 2010, organele de inspecţie fiscală din cadrul D.G.F.P. Braşov au făcut trimitere la infracţiunea prevăzută şi sancţionată de art. 8 alin. (1)-(3) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.
De asemenea, judecătorul fondului a arătat faptul că nu a fost motivată sau expusă în vreun fel nici înrâurirea hotărâtoare a constatării săvârşirii unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
Pe acest aspect, Înalta Curte reţine faptul că, în cuprinsul deciziei nr. 1595 din 9 noiembrie 2010, au fost prezentate în detaliu constatările făcute de către organele de inspecţie fiscală din cadrul D.G.F.P. Braşov şi s-a arătat că între stabilirea obligaţiilor bugetare consemnate prin decizia nr. 1012 din 10 august 2010 şi stabilirea caracterului infracţional al faptei săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei. În plus, s-a susţinut faptul că autoritatea investită cu analizarea contestaţiei administrative nu se poate pronunţa până la momentul finalizării cercetării penale, întrucât în speţă se pune problema realităţii operaţiunilor consemnate în facturile analizate.
Aşadar, în raport de cele anterior prezentate, instanţa de control judiciar apreciază că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a făcut o interpretare eronată a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) şi b) din C. proc. fisc.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge ca neîntemeiată acţiunea reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Braşov împotriva sentinţei nr. 17/F din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei SC R.I. SRL Braşov, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5209/2010. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1282/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
