ICCJ. Decizia nr. 5207/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5207/2010
Dosar nr. 1374/59/2009
Şedinţa publică de la 24 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulata pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta D.E. a solicitat obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 să dispună plata în numerar către reclamanta a sumei de 123.580,57 RON, stabilită cu titlu de compensaţie prin Hotărârea nr. 185 din 15 decembrie 2006 a Comisiei Judeţene Timiş pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii sale reclamanta a arătat ca a locuit în ţinutul Hotin care în prezent aparţine Ucrainei până în anul 1940, când s-a refugiat împreună cu mama sa în Banat (tatăl decedase). Dreptul reclamantei la plata compensaţiilor pentru bunurile avute în proprietate în localitatea L., judeţul Hotin este reglementat de Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herta, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947.
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 108 din 17 februarie 2010 a admis acţiunea formulată de reclamanta D.E. şi a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să dispună plata în numerar către reclamanta a sumei de 123.580,57 RON, stabilită cu titlul de despăgubire prin Hotărârea nr. 185 din 15 decembrie 2006 a Comisiei Judeţene Timiş pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.
Totodată a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 840,14 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.
Pentru a hotărî astfel prima instanţa a reţinut următoarele considerente:
I. În privinţa criticilor referitoare la legalitatea Hotărârii nr. 185 din 15 decembrie 2006 a Comisiei judeţene, instanţa a constatat că pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat pretinsa neîndeplinire de către reclamantă a condiţiilor impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor care au fost deja stabilite prin hotărârea care constituie titlul executoriu.
Astfel, pârâta a invocat dispoziţiile art. 17 alin. (4) lit. h) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, care permite reanalizarea, de către Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a actelor administrative emise în aplicarea acestei legi de către comisiile judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în măsura în care „constată încălcarea prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a normelor metodologice adoptate în aplicarea sa";.
Potrivit art. 17 alin. (4) lit. h) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, „Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 are următoarele atribuţii: h) în situaţia în care constată încălcarea prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a normelor metodologice adoptate în aplicarea sa, propune reanalizarea actelor administrative emise în aplicarea acestei legi de către comisiile judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Decizia motivată a vicepreşedintelui se comunică comisiilor judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. În baza raporturilor administrative ierarhice, vicepreşedintele poate solicita comisiilor judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 revocarea actelor administrative emise, în situaţia în care constată încălcarea prevederilor legale în vigoare";.
În această privinţă, instanţa de fond a reţinut că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu a făcut dovada emiterii unei decizii a acestei pârâte şi care să fi fost comunicată comisiei judeţene.
De asemenea, pârâta nu a făcut dovada că a solicitat comisiei judeţene revocarea actului administrativ emis în cauză, respectiv a Hotărârii nr. 185 din 15 decembrie 2006.
Pe de altă parte, instanţa a reţinut că revocarea actului administrativ este guvernată de dispoziţiile speciale din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv de dispoziţiile art. 1 alin. (6) din acest act normativ.
Or, conform art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, „autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, şi asupra validităţii actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de acestea. Acţiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului";.
Din teza I a art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 rezultă că revocarea nu este permisă decât până la momentul la care actul administrativ a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice.
În speţă, a reţinut Curtea Hotărârea nr. 185 din 15 decembrie 2006 a Comisiei judeţene a fost comunicată către reclamantă şi către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu precizarea (prevăzută la art. 5 din hotărâre), că împotriva acesteia se poate face contestaţie, potrivit art. 8 alin. (3) din Legea nr. 290/2003, text conform căruia „în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestaţie la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003";.
Astfel prima instanţa a constatat că împotriva hotărârii respective nu a fost exercitată calea de atac a contestaţiei, în condiţiile în care legea permitea contestarea acestei hotărâri.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că hotărârea respectivă a fost comunicată inclusiv Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor în luna ianuarie 2007.
De la data comunicării, devin incidente dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 referitoare la posibilitatea revocării actului sau a solicitării anulării lui în instanţă. Or, de la data comunicării actului către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au trecut aproape trei ani, fiind depăşit cu mult termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, text conform căruia „cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
- data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
- data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
- data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;
- data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
- data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative";.
De asemenea, instanţa a reţinut că este depăşit şi termenul de decădere prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, text conform căruia „pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz";.
Or, în condiţiile în care hotărârea care constituie titlul de despăgubire nu a fost contestată, deşi legea prevedea o astfel de cale de atac, Curtea a apreciat că o reevaluare, la acest moment, a constatărilor reţinute prin hotărârea respectivă ar aduce atingere principiului legalităţii actului administrativ respectiv şi însuşi principiului securităţii juridice.
În acest sens, instanţa a subliniat că revocarea actului administrativ nu a intervenit şi nici nu s-a solicitat anularea acestuia în justiţie, de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sau de către autoritatea emitentă.
De aceea, a reţinut Curtea, nu se pot lua în considerare afirmaţiile invocate de pârâtă şi prin care pune la îndoială îndeplinirea de către reclamantă a condiţiilor de acordare a despăgubirilor, condiţii a căror îndeplinire s-a reţinut prin Hotărârea nr. 185 din 15 decembrie 2006, emisă de Comisia Judeţeană Timiş pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, hotărâre a cărei nelegalitate nu a fost invocată în termenul legal.
II. Cu privire la fondul litigiului, instanţa a apreciat ca, în raport cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, plata eşalonată a despăgubirilor către reclamantă se putea face în maximum 2 ani de la comunicarea hotărârii comisiei judeţene, respectiv a Hotărârii nr. 185 din 15 decembrie 2006, emisă de Comisia Judeţeană Timiş pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003.
Or, în cauză au trecut aproape trei ani de la emiterea şi comunicarea Hotărârii nr. 185 din 15 decembrie 2006, emisă de Comisia Judeţeană Timiş pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003.
În consecinţă, in raport cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, s-a constatat temeinicia acţiunii reclamantului, fiind depăşit termenul legal impus pentru efectuarea plăţii eşalonate a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 155 din 24 octombrie 2006, emisă de Comisia Judeţeană Timiş pentru Aplicarea Prevederilor Legii nr. 290/2003.
III. Cu privire la cheltuielile de judecată, având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată";, ţinând seama că s-a constatat caracterul fondat al acţiunii reclamantei, instanţa a obligat pârâta la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamantă, respectiv la plata sumei de 840,14 RON, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, conform chitanţei ataşate la dosarul cauzei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs parata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că subzistă în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat din oficiu şi pus în dezbaterea părţilor, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., pentru considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (3), teza a II-a, corelate cu cele ale art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se pronunţă casarea unei hotărâri atunci când s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 290/2003, H.G. nr. 1120/2006 şi H.G. nr. 57/2008.
Potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 290/2003, hotărârile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Acelaşi text de lege prevede, la alin. (6), că „hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege";.
Întrucât aceste norme legale cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun în materie - reprezentat de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - prevăd competenţa exclusivă a secţiei de contencios administrativ a tribunalului, în primă instanţă, în ceea ce priveşte acţiunile având ca obiect contestarea hotărârilor Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, competenţa aparţine tribunalului.
În consecinţă, în temeiul art. 313, corelat cu art. 312 alin. (3), teza a II-a C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 108 din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5206/2010. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 5209/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
