ICCJ. Decizia nr. 5553/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5553/2010
Dosar nr. 760/57/2010
Şedinţa publică de la 10 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii P.D. şi D.P. au chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Sibiu solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună suspendarea executării deciziei de impunere din 28 mai 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală din aceeaşi dată până la pronunţarea instanţei de fond.
Pârâta a formulat întâmpinare în care a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, cu motivarea că aceasta a fost introdusă înaintea expirării termenului prevăzut pentru formularea contestaţiei administrative.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 182 din 29 iunie 2010, a admis în parte acţiunea reclamanţilor P.D. şi D.P., a dispus suspendarea executării deciziei de impunere din 28 mai 2010 până la pronunţarea instanţei de fond şi a respins celălalt capăt de cerere.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
În speţă, sunt întrunite condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a putea dispune suspendarea executării actului administrativ anterior individualizat.
În concepţia curţii de apel, argumentul juridic aparent valabil, care justifică îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, rezidă în împrejurările de fapt expuse de reclamanţi.
În concret, instanţa de fond a avut în vedere perioada supusă inspecţiei fiscale (1 iulie 2007 - 31 decembrie 2009), succesiunea modificărilor art. 127 din C. fisc. (prin introducerea alin. (21) de la data de 1 ianuarie 2010), divergenţele cu privire la momentul în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile.
În opinia primei instanţe, reclamanţii au făcut dovada pagubei iminente prin actele prezentate la dosar şi ansamblul circumstanţelor speţei.
În plus, curtea de apel a luat în apreciere cuantumul sumei aflate în discuţie şi efectele începerii executării silite asupra apartamentului aflat în proprietatea reclamanţilor.
Pe de altă parte, prima instanţă a arătat faptul că raportul de inspecţie fiscală din 28 mai 2010 nu este un act administrativ fiscal pentru a putea fi supus măsurii suspendării, el fiind doar un act preparator al deciziei de impunere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Sibiu, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
Cererea de suspendare a fost formulată prematur, cu alte cuvinte, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru depunerea contestaţiei administrative.
În ceea ce priveşte fondul cererii de suspendare, recurenta a susţinut că partea adversă nu a probat îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, ceea ce contravine art. 1169 C. civ.
La modul concret, recurenta a arătat faptul că intimaţii nu au făcut dovada începerii executării silite pentru încasarea sumelor înscrise în actele deduse judecăţii, motiv pentru care nu exista pericolul procedurii unei pagube iminente prin plata unor sume de bani pretins nedatorate sau prin indisponibilizarea şi înstrăinarea unor bunuri ale persoanelor fizice.
Intimaţii au formulat întâmpinare în care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prin decizia de impunere din 28 mai 2010 emisă de recurentă, ca urmare a raportului de inspecţie fiscală din aceeaşi dată, s-a stabilit că intimaţii sunt debitori cu suma de 521.498 RON, reprezentând TVA, şi cu 351.432 RON, cu titlu de majorări de întârziere aferente.
Pentru a ajunge la această concluzie, recurenta a stabilit faptul că intimaţii, în perioada supusă controlului (2007 - 2009), au construit 24 de apartamente în vederea revânzării, respectiv în scopul obţinerii de venituri, astfel că operaţiunile derulate de cele două persoane fizice intră în categoria activităţilor economice cu caracter de continuitate, potrivit prevederilor C. fisc.
Într-adevăr, din actele dosarului rezultă că intimaţii au formulat contestaţie administrativă împotriva deciziei de impunere anterior individualizată care, însă, nu a fost soluţionată până la momentul introducerii cererii de suspendare la instanţa de contencios administrativ.
În opinia instanţei de control judiciar, soluţia adoptată de prima instanţă cu privire la excepţia prematurităţii cererii este legală, întrucât nu are relevanţă juridică faptul că nu s-a împlinit termenul legal pentru soluţionarea contestaţiei administrative, ci faptul că a fost respectată condiţia parcurgerii procedurii administrative prealabile.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
În plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere cetăţeanului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează şi Legea nr. 554/2004, modificată.
Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
În altă ordine de idei, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Aşadar, o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus-citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În speţa de faţă, în mod indiscutabil, decizia de impunere din 28 mai 2010 încheiată de D.G.F.P. Sibiu este un act administrativ-fiscal.
De asemenea, după cum s-a relevat anterior, în speţă, a fost îndeplinită condiţia procedurală a recursului administrativ prealabil, impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din legea anterior arătată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În speţa de faţă, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat, în raport de argumentele prezentate în considerentele sentinţei recurate.
Însă, în cauză, nu este îndeplinită şi condiţia prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din legea în discuţie, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Putem aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.
În opinia Înaltei Curţi, în cauză, nu s-a făcut dovada existenţei pagubei iminente, întrucât nu există dovezi din care să rezulte că s-a demarat procedura executării silite, în temeiul deciziei de impunere solicitată a fi suspendată.
Astfel, la dosar s-a depus doar un proces-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile, încheiat la data de 2 martie 2010 de către recurentă.
Pentru a interveni suspendarea executării unui act administrativ este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, iar în speţa de faţă nu există pericolul producerii unei pagube iminente, motiv pentru care cererea de suspendare nu este admisibilă.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că va respinge cererea de suspendare a deciziei de impunere din 28 mai 2010 emisă de D.G.F.P. Sibiu ca neîntemeiată şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Sibiu - Activitatea de Inspecţie Fiscală împotriva Sentinţei nr. 182/CA din 29 iunie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în parte, în sensul că respinge cererea de suspendare a Deciziei de impunere nr. 6638 din 28 mai 2010 ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5551/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 5554/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
