ICCJ. Decizia nr. 748/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 748/2010
Dosar nr.138/33/2008
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii.
Prin cererea înregistrată la 11 aprilie 2006 şi ulterior precizată sub nr. 2146/33/2006 la Curtea de Apel Cluj-Napoca, reclamanta SC „A.” SA Bonţida a chemat în judecată Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea capătului IV din raportul de inspecţie fiscală parţială din 22 iulie 2005 încheiat de către pârâtă, anularea celor şase procese-verbale, toate cu din 6 ianuarie 2006 emise de pârâtă şi comunicate la data de 6 februarie 2006, anularea, respectiv, exonerarea de obligaţia de plată în cuantum de 998.189,0529 RON stabilite suplimentar în sarcina societăţii, reprezentând dobânzi şi penalităţi, aşa cum au fost ele precizate în acţiune.
2. Motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat cererea.
Reclamanta a arătat că a încheiat cu Ministerul Finanţelor Publice Convenţia de eşalonare nr. 124 din 5 noiembrie 2002 prin care s-a aprobat eşalonarea la plata dobânzilor bugetare restante în sumă de 12.264.593.313 RON, în conformitate cu prevederile OUG nr. 408/2002 iar în cursul anului 2005 în urma unui control, prin raportul de inspecţie fiscală parţială la Capitolul IV s-a constatat că nu s-ar fi respectat obligaţii de eşalonare, context în care prin adresa/înştiinţare i s-a adus la cunoştinţă că urmare a pierderii înlesnirilor datorează suma de 998.189.052,9 RON. Ulterior, mai arată reclamantul, i-au fost comunicate şi şase procese-verbale prin care s-a stabilit în sarcina sa penalităţi în cuantum de 82.395.8804 RON.
Organele de inspecţie fiscală, arată reclamanta, au constatat presupusa nerespectare a obligaţiilor şi au propus anularea înlesnirilor. Acest aspect a fost contestat iar prin adresa din 18 octombrie 2005 i s-a comunicat că potrivit prevederilor O.A.N.A.F. nr. 519/2005 contestaţia este lipsită de obiect, întrucât raportul de inspecţie nu ar fi act administrativ prin care să se stabilească sume şi măsuri. Această adresă constituie un refuz de soluţionare a contestaţiei şi nu poate fi considerată act administrativ ci doar un act prin care se refuză explicit analiza criticilor.
Cât priveşte presupusa nerespectare a obligaţiilor reţinute prin raportul încheiat, arată reclamanta, nu pot fi reţinute garanţii întrucât dispoziţiile legale au în vedere constituirea garanţiei ca o condiţie pentru acordarea înlesnirii la plată şi nu pentru menţiunea sa, legea neprevăzând care este termenul minim obligatoriu pentru care trebuie constituită garanţia.
3. Hotărârea instanţei de fond.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal prin Sentinţa civilă nr. 130 din 25 martie 2009 a admis în parte acţiunea formulată, dispunând anularea Deciziei nr. 1 din 10 august 2006 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj.
Totodată, a admis contestaţia înregistrată sub nr. 137/2006, a anulat înştiinţarea de plată din 6 ianuarie 2006 şi implicit constatarea din actul premergător - raport inspecţie fiscală parţială Capitolul IV cu consecinţa exonerării obligaţiei de plată stabilite în sarcina reclamantei în sumă de 915.793 RON.
De asemenea, a respins cererea având ca obiect anularea proceselor-verbale cu acelaşi nr. X din 6 ianuarie 2006 şi a obligat pârâta să achite reclamantei cheltuieli parţiale de judecată în sumă de 13.846 RON.
4. Motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat hotărârea.
Instanţa a reţinut că din cele exprimate de expert se poate constata că societatea reclamantă a achitat integral şi la timp creanţele eşalonate, că nu au existat debite curente şi accesorii neachitate, context în care ipoteza neîntrunirii condiţiei cerute, neîndeplinirea obligaţiei de plată a datoriilor curente invocate de pârâtă nu poate fi reţinută.
Referitor la neachitarea în termen a datoriilor curente s-a constatat că această susţinere nu poate fi reţinută întrucât prin expertiza ordonată s-a constatat că societatea şi-ar fi achitat toate datoriile, impozit pe veniturile realizate din salarii, impozitul pe veniturile din dobânzi inclusiv datoriile restante care nu făceau obiectul înlesnirii la plată.
Cu toate acestea, mai arată instanţa de fond, susţinerile reclamantei referitoare la accesoriile în sumă de 82.396 RON nu pot fi reţinute câtă vreme aceste acte au fost desfiinţate printr-o decizie anterioară necontestată, respectiv Decizia nr. 54 din 23 iunie 2008 a D.G.A.N.C. Bucureşti.
5. Recursul formulat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj.
Motive de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
5.1. În ceea ce priveşte neachitarea în termenele prevăzute de lege a obligaţiilor curente, instanţa de fond, în mod greşit a apreciat că aceste obligaţii au fost achitate în termen, deşi raportul de expertiză demonstrează contrariul.
Instanţa nu a făcut nicio referire la termenul în care obligaţiile trebuie achitate, ignorând în totalitate art. 15 din OUG nr. 40/2002 şi pct. 1 din Convenţie.
Societatea avea obligaţia să achite debitele curente la termenele scadente sau în termenele prevăzute de art. III pct. 1 al Convenţiei nr. 124/2002.
Însuşi expertul a arătat în raportul de expertiză că reclamanta a achitat la termen obligaţiile scadente „mai puţin TVA şi impozitul pe salarii pe anul 2003”.
Instanţa de fond a făcut abstracţie de faptul că, potrivit legii, compensarea se realizează cu data depunerii decontului, care a fost la 26 ianuarie 2004, adică după data limită de 29 decembrie 2003.
În raportul de expertiză contabilă se confirmă faptul că debitele societăţii aferente lunii noiembrie şi decembrie 2003 nu puteau fi achitate în luna decembrie prin compensare cu TVA, deoarece reclamanta avea TVA de plată (nu avea dreptul la rambursare).
De asemenea, accesoriile trebuiau achitate până la data de 29 decembrie a fiecărui an fiscal.
5.2. Referitor la neîntregirea garanţiei bancare, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că obligaţia reîntregirii era doar în cazul utilizării şi nu a analizat adevărata problemă pusă în discuţie: obligaţia reîntregirii în cazul expirării garanţiei.
La pct. III 4 din Convenţia de eşalonare nr. 124 din 5 noiembrie 2002, în art. 7 din Ordinul M.F.P. nr. 580/2002, cât şi la art. 18 din OUG nr. 40/2002 se menţionează ca fiind o condiţie obligatorie a acordării facilităţilor fiscale atât constituirea unei garanţii, cât şi reîntregirea acesteia.
Scrisoarea de garanţie nr. 1 din 6 ianuarie 2003 emisă de W.B. SA Arad - Sucursala Cluj a expirat la 3 ianuarie 2004 şi nu a mai fost reînnoită.
6. Apărările formulate de intimata-reclamantă de SC A. SA.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
6.1. Constituirea garanţiei este o condiţie pentru acordarea înlesnirii la plata şi nu pentru menţinerea sa.
Legea nu prevede care este termenul minim obligatoriu pentru care trebuie constituită garanţia, iar scrisoarea de garanţie este adresată băncii de către recurentă, care nu a solicitat prelungirea sa, astfel cum banca i-a indicat expres să procedeze.
6.2. Aşa cum rezultă din cuprinsul expertizei contabile administrate în cauză, evidenţele recurentei nu reflectă realitatea, de unde rezultă că nici verificările efectuate pe baza acestor evidenţe şi nici actele administrativ-fiscale emise în baza lor, nu reflectă realitatea.
Astfel cum a constatat şi expertul, fişele de plătitor au fost modificate de către recurentă, ceea ce a condus la obligaţia de plată a sumei de 223.243,91 RON, suplimentar faţă de obligaţiile reale.
6.3. Societatea a respectat dispoziţiile art. 25 alin. (11) din OG nr. 94/2004 modificată prin Legea nr. 507/2004 şi la 30 noiembrie 2004 ratele eşalonate erau stinse integral, nu mai existau obligaţii de plată restante faţă de bugetul de stat, astfel încât eşalonarea trebuie considerată că a fost respectată.
6.4. O analiză a situaţiei obligaţiilor de plată la data de 30 aprilie 2005, din perspectiva OUG nr. 26/2005 este lipsită de obiect datorită faptului că societatea beneficia de prevederile OG nr. 94/2004 modificată prin Legea nr. 507/2004.
După cum rezultă din raportul de expertiză, suma de 49 RON impozit pe venituri din dobânzi, a fost achitată încă din anul 2002, astfel încât nici accesoriile calculate nu sunt datorate, iar creanţa de 33 de RON reprezentând penalităţi aferente impozitului pe dividende nu există.
Chiar dacă s-ar reţine că societatea nu putea beneficia de dispoziţiile art. 25 alin. (11) din OG nr. 94/2004 modificată, în mod cert aceasta beneficia de dispoziţiile art. III alin. (1) din OUG nr. 26/2005, conform cărora debitorii care au beneficiat de înlesniri la plată ale căror termene de plată din grafice au expirat până la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă sau expiră până la data de 30 aprilie 2005, înlesnirea la plată se consideră respectată la data la care toate condiţiile au fost sau vor fi îndeplinite dar nu mai târziu de data de 30 aprilie 2005, inclusiv în situaţia în care nu au fost constituite în termen garanţiile.
II. Considerentele instanţei de recurs.
1. Recursul este nefondat.
2. Referitor la reîntregirea garanţiei bancare, se va constata că motivul de recurs nu poate fi primit.
2.1. Prevederile OUG nr. 40/2002 şi ale O.M.F.P. nr. 580/2002 impun constituirea unei garanţii în termen de 60 de zile de la semnarea convenţiei.
2.2. Reîntregirea garanţiei are loc în momentul în care aceasta a fost utilizată pentru stingerea ratelor şi/sau a obligaţiilor curente, ceea ce nu este cazul în speţă.
Utilizarea garanţiei se face la cererea organului fiscal teritorial, pe baza solicitării debitorului.
2.3. Aspectele ce ţin de expirarea garanţiei nu sunt reglementate în actele normative sus-menţionate, iar recurenta nu a indicat un alt temei juridic pentru anularea înlesnirilor pe considerentul expirării garanţiei.
Mai mult, garanţia a expirat la data de 3 ianuarie 2004 „puţin înainte de finalizarea eşalonării”, aşa cum a afirmat şi recurenta în motivele de recurs, astfel încât nu se justifică anularea înlesnirii printr-un act emis în anul 2006.
3. În ceea ce priveşte anularea facilităţilor acordate, drept urmare a neachitării în termenele prevăzute de lege a obligaţiilor curente, se constată o încălcare a principiului european al proporţionalităţii măsurii fiscale adoptate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
În speţă, este vorba despre impozitul pe veniturile realizate din salarii aferente lunii noiembrie 2003 şi TVA pe luna noiembrie 2003.
Societatea a plătit însă toate accesoriile aferente.
Reclamanta a achitat toate datoriile din convenţia de eşalonare, în data de 14 ianuarie 2005, anterior termenului limită de 30 aprilie 2005.
3.2. Din cuprinsul raportul de expertiză rezultă şi că fişele de plătitor ale societăţii au fost modificate de către recurentă,după data expirării convenţiei de eşalonare, în scopul evidenţierii unor datorii ale acesteia, iar recurenta nu a putut da o explicaţie pertinentă acestei situaţii.
3.3. Recurenta consideră că deşi accesoriile au fost achitate, nu are relevanţă plata, deoarece a fost făcută după data de 29 decembrie a fiecărui an fiscal, respectiv în data de 13 ianuarie 2004, 11 februarie 2004, 7 martie 2004 şi 17 martie 2004.
Plata accesoriilor are relevanţă, deoarece datoriile cuprinse în convenţia de eşalonare, au fost achitate în data de 14 ianuarie 2005, în termenul stabilit în Convenţia de eşalonare.
3.4. Politica fiscală naţională şi comunitară urmăreşte, printre alte obiective, şi împiedicarea oricărui comportament al persoanei impozabile care să conducă la pierderea de venituri fiscale pentru statul respectiv.
În speţă, a avut loc o compensare de TVA, de unde rezultă că bugetul statului nu a fost prejudiciat, iar societatea a datorat şi plătit accesorii fiscale.
Mai mult, din raportul de expertiză rezultă faptul că în contul recurentei, societatea intimată avea sume achitate în avans, sume din care organul fiscal se putea îndestula, dacă era nevoie.
3.5. Recurenta nu a răspuns nici cererii societăţii de a-i fi aplicate prevederile art. 25 din OG nr. 94/2004, care dau posibilitatea menţinerii înlesnirii în situaţia în care se înregistrează întârzieri la plata ratelor, iar dacă obligaţiile curente se achită cu întârziere, se percep majorări sau penalităţi, fără a se dispune anularea convenţiei de eşalonare.
3.6. În consecinţă, instanţa de recurs consideră că măsura anulării convenţiei de eşalonare este nejustificată şi disproporţionată în raport cu gravitatea încălcării.
3.7. Urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată se va dispune respingerea recursului formulat în sensul considerentelor arătate şi parţial modificate faţă de cele ale Curţii de Apel Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj împotriva Sentinţei civile nr. 130 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 758/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 747/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
