ICCJ. Decizia nr. 758/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 758/2010
Dosar nr.994/2/2008
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prima instanţă
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 14 februarie 2008 reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat să se constate nelegalitatea adeverinţei din 14 noiembrie 2007 emisă de pârât şi obligarea acestuia să emită o nouă adeverinţă prin care să se ateste că, în raport de vechimea continuă în funcţia de procuror de 21 de ani şi 5 luni, beneficiază de un spor de vechime de 25% în condiţiile art. 41 din OUG nr. 27/2006 şi să recalculeze baza de calcul a pensiei de serviciu la care are dreptul.
A solicitat, de asemenea, obligarea autorităţii pârâte să ateste prin adeverinţă că a îndeplinit funcţia de procuror pentru Tribunalul Suprem echivalentă cu funcţia de procuror şef birou pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, coeficient de multiplicare 20, la data de 01 aprilie 1991, şi obligarea la daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a exercitat în mod continuu funcţia de procuror în perioada 01 iunie 1969 - 01 aprilie 1991 în cadrul Ministerului Public timp de 21 de ani şi 5 luni, încetând activitatea din motive neimputabile, prin trecerea în avocatură, iar această situaţie rezultă din adeverinţa din 16 noiembrie 2006 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În urma solicitării unei adeverinţe, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis adeverinţa din 07 noiembrie 2007 în care s-a menţionat că indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru coeficientul de multiplicare 19 corespunzător funcţiei de procuror în Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de 5.332 RON, majorarea de 30% pentru vechimea efectivă în funcţia de procuror de peste 20 de ani în Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de 1.600 RON, în total 6.932 RON, spor de vechime în muncă 15% avut la data eliberării din funcţia de procuror (01 aprilie 1991) respectiv 1.040 RON.
S-a susţinut că pârâtul a făcut o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, modificată de OUG nr. 100/2007 şi o greşită aplicare a dispoziţiilor OUG nr. 27/2006 cu consecinţa unui calcul greşit al procentului de care beneficiază pentru sporul de vechime continuă în funcţia de procuror şi că i s-a acordat nelegal un procent de 15% aşa cum era stabilit prin Legea nr. 57/1974 şi nu un procent de 25% cum rezultă din dispoziţiile art. 41 al OUG nr. 27/2006.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, republicată.
În dovedirea acţiunii reclamantul a depus la dosar înscrisuri.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La data de 14 mai 2008 reclamantul a completat şi precizat acţiunea prin care a solicitat obligarea pârâtei să ia în calcul şi perioada de 5 luni în care a exercitat funcţia de procuror la Curtea Superioară de Control Financiar devenită ulterior Curtea de Conturi a României cuprinsă în intervalul 01 octombrie 1989 - 01 martie 1990.
Prin Sentinţa nr. 2359 din 3 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată acţiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că acţiunea se încadrează în ipoteza refuzului de soluţionare a unei cereri reglementată de art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Cu privire la refuzul de soluţionare a cererii reclamantului, a reţinut:
Conform Deciziei nr. 333 din 17 martie 2009 a Curţii Constituţionale dată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, situaţia persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare conform art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 diferă de cea a celor aflate în situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) ale art. 82 din aceeaşi lege.
Perioada în care s-au aflat judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi sau personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor, de la data eliberării lor din funcţie şi până la împlinirea vârstei la care se pot pensiona conform art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, atunci când aceştia au fost lipsiţi de anumite sporuri acordate judecătorilor şi procurorilor, are un caracter distinct. Aceştia nu pot beneficia la stabilirea pensiei de sporurile salariale pe care nu le-au primit ca urmare a faptului că au avut o altă ocupaţie. De aceea, textul de lege face referire la sporurile avute în ultima lună de activitate. Modalitatea de reglementare aleasă de legiuitor nu generează discriminare în raport cu celelalte categorii de judecători în funcţie la data pensionării şi care, deci, se află într-o altă situaţie, ci vizează stabilirea unor criterii de calcul obiective aplicabile tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei juridice.
Judecătorul fondului a constatat că, autoritatea publică pârâtă a dat o interpretare corectă dispoziţiilor art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 la eliberarea adeverinţei nr. 3285/2007 comunicată reclamantului în sensul că, beneficiază de un spor de vechime în muncă de 15% avut la data eliberării din funcţie.
În privinţa solicitării reclamantului de reapreciere a criteriului valoric în determinarea pensiei de serviciu în funcţie de un coeficient de multiplicare al indemnizaţiei brute de 20,000 în loc de 19,000 cât a luat în calcul pârâtul se reţine că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi care au fost avute în vedere de pârât, nu rezultă că funcţia îndeplinită de reclamant de procuror pentru Tribunalul Suprem, este echivalentă cu funcţia de procuror şef de birou.
Cu privire la cea de-a treia solicitare a reclamantului în sensul că pârâtul nu i-a soluţionat capătul de cerere prin care a cerut să fie inclus în vechime intervalul de 5 luni în care a exercitat funcţia de procuror financiar II la Colegiul de Jurisdicţie al Curţii Superioare de Control Financiar, Curtea constată că este o cerere pe care reclamantul nu a supus-o atenţiei autorităţii publice pârâte, acest aspect nefăcând obiectul cererii soluţionată prin adeverinţa nr. 3285/2007 emisă de pârât.
Reclamantul a dedus judecăţii acest aspect prin cererea modificatoare depusă la dosar la data de 14 mai 2008, dar faţă de obiectul acţiunii, refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantului se constată că nu poate fi apreciat ca refuz din partea autorităţii din moment ce nu i-a cerut să soluţioneze o asemenea cerere.
În privinţa capătului de cerere subsecvent de obligare a pârâtului la plata unor daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere s-a apreciat că în soluţionarea acestuia devine incident principiul de drept conform căruia accesoriul urmează soarta principalului, astfel că acest capăt de cerere a fost respins.
Instanţa de recurs
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs M.I.
În motivele de recurs s-a susţinut că adeverinţa din 14 noiembrie 2007 este nelegală, că trebuia să fie obligat pârâtul să emită o nouă adeverinţă prin care să ateste sporul de vechime de 25% potrivit OUG nr. 27/2006, cu consecinţa recalculării bazei de calcul a pensiei de serviciu conform prevederilor art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
S-a precizat că motivarea primei instanţe reia considerentele Deciziei nr. 333 din 17 martie 2009 a Curţii Constituţionale, făcându-se o greşită interpretare a acestora, că au fost ignorate la pronunţarea soluţiei prevederile constituţionale şi cele convenţionale, privind pasivitatea reglementărilor internaţionale.
Recurentul a arătat că în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 7 şi 9 din „Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale” privind asigurarea dreptului la securitate socială, ale art. 119 şi art. 141 din Tratatul privind Constituirea comunităţii europene privind plata egală pentru muncă egală între bărbaţi şi femei.
S-a arătat că sporul de vechime în muncă a fost determinat greşit, într-un procent diminuat, potrivit Legii nr. 57/1974 şi nu potrivit art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, text care retroactivează în privinţa sporului de vechime, prin aceasta aducându-se atingere egalităţii de tratament statuată în toate convenţiile internaţionale, care impun ca la muncă egală să se acorde acelaşi venit.
De asemenea s-au invocat prevederile OUG nr. 67/2007 privind criteriile de încadrare într-o schemă de securitate socială ca schemă profesională, aplicabilă judecătorilor, procurorilor, militarilor, poliţiştilor, diplomaţilor.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, în esenţă, motivându-se că potrivit art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, sporurile sunt cele avute la data eliberării din funcţie, astfel că acordarea sporului de vechime de 15% din indemnizaţia lunară brută de încadrare corespunde cerinţelor legii.
Înalta Curte reţine următoarele:
Situaţia de fapt
Reclamantul M.I. a funcţionat ca procuror în cadrul Procuraturii Generale în perioada 1 iunie 1969 - 1 aprilie 1991, ultima funcţie deţinută fiind de procuror pentru Tribunalul Suprem.
În vederea stabilirii pensiei de serviciu s-a emis de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adeverinţa nr. 3285/2007, în care s-a arătat că s-a avut în vedere la baza de calcul sporul de vechime în muncă de 15% avut la data eliberării din funcţia de procuror.
Recurentul a considerat că acest spor este nelegal, întrucât trebuia să se prevadă sporul de vechime în muncă de 25%, cât are un procuror în activitate.
Legislaţia aplicabilă
Legea nr. 303/2004, art. 82 alin. (1) - Judecătorii şi procurorii cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură se pot pensiona şi pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizaţia de încadrare brută lunară şi sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării.
Art. 82 alin. (3) - De pensia de serviciu prevăzută la alin. (1) beneficiază, la împlinirea vârstei de 60 de ani, şi judecătorii şi procurorii cu o vechime în magistratură între 20 şi 25 de ani, în acest caz cuantumul pensiei fiind micşorat cu 1% din baza de calcul prevăzută la alin. (1), pentru fiecare an care lipseşte din vechimea integrală în magistratură.
Art. 82 alin. (5) - Persoanele care îndeplinesc condiţiile de vechime prevăzute la alin. (1) şi (3) numai în funcţia de judecător sau procuror se pot pensiona şi pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, chiar dacă la data pensionării au o altă ocupaţie. În acest caz, pensia se stabileşte dintr-o bază de calcul egală cu indemnizaţia de încadrare brută lunară pe care o are un judecător sau procuror în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei sau parchetului, şi sporurile, în procent, avute la data eliberării din funcţie. De această pensie de serviciu pot beneficia numai persoanele care au fost eliberate din funcţia de judecător sau procuror din motive neimputabile.
Analiza dispoziţiilor legale care sunt aplicabile în cauza supusă prezentei analize relevă că pensia judecătorilor sau procurorilor care au o altă ocupaţie la data pensionării se stabileşte prin luarea în calcul a indemnizaţiei de încadrare brută lunară pe care o are un judecător sau procuror în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei sau parchetului, unde a funcţionat înaintea eliberării din funcţie, şi a sporurilor, în procent, avute la data eliberării din funcţie.
În cazul reclamantului-recurent autoritatea angajatoare a procedat legal, respectând prevederile legale aplicabile, în sensul de a indica în adeverinţă sporul de 15% avut la data eliberării din funcţie.
În ceea ce priveşte discriminarea care s-ar crea prin prevederile art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, în raport de prevederile art. 16 şi art. 53 din Constituţia României, acest aspect a fost soluţionat de instanţa de contencios constituţional, care potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţia României este garantul supremaţiei Constituţiei.
Instanţele de judecată nu au competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii unei legi sau a unei dispoziţii legale, singura autoritate care are această atribuţie este Curtea Constituţională, aşa cum rezultă din prevederile art. 146 din Constituţia României.
În raport de aceste dispoziţii constituţionale criticile formulate în recurs sunt neîntemeiate, judecătorul fondului făcând o corectă aplicare a normelor constituţionale.
În ceea ce priveşte cererea de aplicare directă a prevederilor din tratatele internaţionale adoptate de România, privind nediscriminarea, Înalta Curte arată.
Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.
Urmare a acestei reglementări judecătorul naţional aplică, în raport de situaţia existentă în cauză, normele de drept consacrate în tratatele ratificate de România.
Însă, în cauza prezentă norma instituită în art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, privind cuantumul sporurilor la data eliberării din funcţie nu are componente discriminatorii.
Textul nu a creat o situaţie discriminatorie, în sensul aplicării unui tratament juridic diferenţiat în cadrul aceleiaşi categorii socioprofesionale, ci a impus condiţii general valabile pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie.
Discriminarea s-ar fi produs numai dacă s-ar fi aplicat un regim juridic diferit unor situaţii analoge sau comparabile, fără a se baza pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Diferenţierea de tratament nu semnifică în mod automat şi încălcarea principiului nediscriminării protejat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, legislaţia comunitară şi Constituţia României.
Reclamantul a solicitat să se includă în adeverinţă un spor de vechime în procent de 25%, cât aveau procurorii în funcţie la data formulării cererii.
O astfel de solicitare excede legislaţiei naţionale şi nici nu sunt motive pentru a se face aplicare directă a prevederilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că nu se justifică existenţa unui caz de discriminare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în mai multe cauze, dintre care exemplificăm cauza Tredin c/Suède, a stabilit că în această materie statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoge sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite.
Înalta Curte arată că normele legale edictate de legiuitorul naţional se interpretează de judecător şi prin prisma prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau a altor acte de drept internaţional la care România este parte, dar în speţa de faţă nu sunt argumente pertinente care să justifice aplicarea directă a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit motivelor explicate în precedent.
Într-o astfel de situaţie nu se pot crea pe cale jurisprudenţială alte norme de drept, întrucât s-ar încălca principiul separaţiei puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţia României.
De altfel, reclamantul-recurent nu a invocat în mod expres un text din tratatele ratificate de România, care să fi fost nesocotit la adoptarea soluţiei legislative şi care se impune a fi aplicat direct de judecătorul cauzei, ci a făcut referiri generice, teoretice privind discriminarea.
Prin reglementarea cuprinsă în art. 82 din Legea nr. 303/2004 s-a respectat conţinutul noţiunii de securitate socială, în cadrul schemei profesionale aplicabile judecătorilor şi procurorilor.
Înalta Curte mai precizează că toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie beneficiază legal de acelaşi tratament, soluţia adoptată înscriindu-se în marja de apreciere a statelor, pentru că a distinge între judecătorii şi procurorii în funcţie şi cei eliberaţi anterior din funcţie, nu înseamnă a discrimina, particularitatea cazului impunând un tratament diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, atunci când statele introduc distincţii între situaţii analoge şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
În cauză există o astfel de justificare determinată de derularea raportului de funcţie şi respectiv încetarea acestuia.
În raport de considerente mai sus expuse, Înalta Curte reţine că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este întemeiată şi corespunde exigenţelor legii în vigoare, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.I. împotriva Sentinţei civile nr. 2359 din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2010.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 765/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 748/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
