ICCJ. Decizia nr. 747/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 747/2010
Dosar nr.4655/2/2008
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii.
Reclamanţii M.G., N.I. şi G.C.S. au chemat în judecată Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâţii să dispună anularea răspunsului din 27 iulie 2008 emis de Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, anularea Deciziei nr. 1651 din 13 august 2008 şi a Deciziei nr. 2080 din 17 aprilie 2008 emise de Comisia pentru recunoaşterea dreptului petenţilor la emiterea în favoarea acestora a unui titlu de despăgubiri în cuantum de 1.577.413 RON, cu obligarea pârâţilor să emită titlu de despăgubire.
2. Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formulării acţiunii.
Reclamanţii au arătat că autoritatea pârâtă a reţinut prin Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008 că a avut în vedere Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar ulterior prin Decizia nr. 2080 din 17 aprilie 2008 a emis în favoarea petenţilor un titlu de despăgubire în cuantum 281.346,86 RON.
Reclamanţii au mai arătat că s-a reţinut cuantumul despăgubirilor consemnat în Sentinţa civilă nr. 1118 din 27 octombrie 2004 pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. 4572/2003 şi nu cuantumul despăgubirilor reţinut prin raportul de evaluare realizat în cadrul procedurii administrative.
De asemenea, reclamanţii au susţinut că trebuia avută în vedere dispoziţia de restituire din 10 iunie 2005 şi să constate că aceasta se încadrează în art. 16 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât aceasta este noua dispoziţie de restituire în favoarea petenţilor emisă de M.A.I., după ce instanţele de judecată au atestat faptul că unul dintre imobile a fost preluat cu titlu valabil, iar altul fără titlu valabil, iar Dispoziţia nr. 696/2005 este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi nu a fost contestată în justiţie de către petenţi.
3. Hotărârea instanţei de fond.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 2605 din 17 iunie 2009 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi.
4. Motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază acţiunea.
Instanţa a reţinut că în cauză nu este vorba despre o înţelegere greşită a Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -SECŢIILE UNITEde către autoritatea publică, ci dimpotrivă, interpretarea greşită a Deciziei nr. 52/2007 este realizată de către reclamanţi prin prezenta acţiune.
Cu privire la recunoaşterea dreptului reclamanţilor la emiterea unui titlu de despăgubiri în cuantumul rezultat din raportul de evaluare, s-a reţinut că întrucât în conţinutul adresei de răspuns, autoritatea publică a reanalizat actele contestate şi a apreciat că sunt legale, iar ultima solicitare este un capăt accesoriu celorlalte capete de cerere, solicitarea reclamanţilor este neîntemeiată.
Referitor la critica reclamanţilor potrivit cu care Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor deşi trebuia, nu a avut în vedere Decizia nr. 696 din 10 iunie 2005, s-a reţinut că este neîntemeiată în raport de împrejurarea că Decizia respectivă este o decizie cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent a reclamanţilor pentru partea din imobilul notificat nerestituibil în natură.
5. Recursul formulat de reclamanţii M.G., N.I. şi G.C.S.
Motive de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
5.1. Prima instanţă de judecată trebuia să aibă în vedere Dispoziţia de restituire nr. 696 din 10 iunie 2005 şi să constate că aceasta se încadrează în art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Dispoziţia de restituire nr. 696/2005 are semnificaţia recunoaşterii de către autoritate a drepturilor recurenţilor şi a revocării Dispoziţiei nr. 339/ 2002.
Dispoziţia este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi nu a fost contestată în justiţie, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 52/2007, Înalta Curte a decis că prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Dispoziţia nr. 696/2005 nu a fost contestată în justiţie.
5.2. Prima instanţă de judecată trebuia să reţină aplicabilitatea art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, chiar dacă ar fi avut în vedere Dispoziţia nr. 339/2002.
Art. 16 alin. (1) sus-menţionat se aplică dispoziţiilor emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Dispoziţia nr. 339/2002 îndeplineşte ambele codiţii.
Decizia instanţei supreme stabileşte inaplicabilitatea art. 16 doar în privinţa notificărilor având contestaţii în curs de declarare sau soluţionare în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar nu a notificărilor în legătură cu care calea de atac a contestaţiei a fost deja soluţionată.
5.3. Chiar dacă prima instanţă de judecată ar fi avut în vedere Dispoziţia nr. 339/2002 şi ar fi considerat inaplicabile prevederile art. 16 alin. (1), în cauză ar fi fost incidente prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol.
Dispoziţia nr. 339/2002 a rămas definitivă, prin soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva sa, anterior intrării în vigoare a legii şi trebuia predată Secretariatului Comisiei Centrale în vederea aplicării dispoziţiei Legii nr. 247/2005.
5.4. Hotărârea primei instanţe nu este motivată.
Instanţa de fond s-a limitat la a concluziona că Decizia nr. 696/2005 nu este o decizie cu privire la măsuri reparatorii prin echivalent, fără a indica temeiurile pe care se sprijină o astfel de concluzie, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
5.5. Înţelegerea greşită a Deciziei nr. 52/2007 de către prima instanţă de judecată, a implicat realizarea unei discriminări interzise prin Constituţie între persoanele ale căror notificări au fost soluţionate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi persoanele ale căror notificări au fost soluţionate ulterior.
Decizia nr. 52/2007 a fost justificată prin necesitatea asigurării accesului la justiţie a persoanelor care formulaseră contestaţie împotriva soluţiilor pronunţate asupra notificărilor sau care se aflau în termenul de declarare a contestaţiei la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Decizia nr. 52/2007 s-a limitat la a decide că instanţele de judecată nu sunt îndreptăţite, în situaţiile arătate, să respingă contestaţiile formulate pe motiv că notificarea a devenit de competenţa Comisiei Centrale, ci ele sunt obligate să le soluţioneze.
Instanţa supremă nu a intenţionat să creeze o discriminare în aplicarea Legii nr. 247/2005.
În acelaşi timp, Legea nr. 247/2005, având conţinutul stabilit prin Decizia nr. 52/2007, creează o diferenţă de tratament între persoanele care au formulat notificări în funcţie de momentul soluţionării acestora şi de exercitarea sau neexercitarea căii de atac a contestaţiei împotriva deciziilor/dispoziţiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001.
Aceste diferenţe de tratament sunt discriminatorii, deoarece nu sunt justificate de criterii naţionale şi obiective şi nu sunt nici proporţionale, nefiind respectate prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
6. Apărările formulate de intimatul-pârât Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
6.1. Prin Decizia nr. 696/2005, Ministerul Administraţiei şi Internelor a pus în executare Sentinţa civilă nr. 1118 din 27 octombrie 2004 a Tribunalului Mureş.
Decizia nr. 696/2005 reprezintă numai o decizie de restituire în natură, întrucât, cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent, entitatea notificată s-a pronunţat prin Decizia nr. 339/2002, care a fost modificată şi completată prin Sentinţa civilă nr. 1118/2004 a Tribunalului Mureş, care a statuat doar asupra cuantumului despăgubirilor.
Faptul că în conţinutul Deciziei nr. 696/2005 este redat şi cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţa de judecată, nu înseamnă că Ministerul Administraţiei şi Internelor s-a pronunţat şi în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamanţilor.
Decizia nr. 339/2002 nu a fost anulată de instanţele judecătoreşti şi nici revocată prin Decizia nr. 696/2005.
Decizia nr. 2080/2008 a indicat drept temei Decizia nr. 339/2002 a M.A.I. şi Sentinţa civilă nr. 1118/2004 a Tribunalului Mureş.
6.2. Prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -SECŢIILE UNITEa statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Deşi în considerentele deciziei sunt reţinute doar aspecte privind aplicabilitatea art. 16 alin. (1) şi 2, prin dispozitivul deciziei, Înalta Curte face referire la art. 16 şi urm din Titlul VII, Legea nr. 247/2005.
6.3. Asupra aspectelor privind existenţa unei discriminări ca urmare a înţelegerii greşite a Deciziei nr. 52/2007, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 431 din 26 martie 2009, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 şi urm din Titlul VII, Legea nr. 247/2005.
Intimatul redă şi aspectele reţinute de Curtea de la Strasbourg, în jurisprudenţa sa, respectiv în cauzele Raicu împotriva României şi Androne împotriva României.
II. Considerentele instanţei de recurs.
1. Recursul este nefondat.
2. Dispoziţia de restituire nr. 696 din 10 iunie 2005 a Ministerului Administraţiei şi Internelor s-a emis în privinţa stabilirii cuantumului despăgubirilor ca urmare a Sentinţei civile nr. 1118 din 27 octombrie 2004 pronunţată de Tribunalul Mureş.
Sentinţa judecătorească a dispus şi completarea Dispoziţiei nr. 339 din 25 octombrie 2009 a Ministerului de Interne, în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 906.374.650 RON pentru imobilul teren în suprafaţă de 530 mp; 2.101.763.105 RON pentru imobilul teren în suprafaţă de 1229 mp; 172.918.495 RON pentru construcţiile demolate.
Dispoziţia nr. 339/2002 nu a fost revocată din iniţiativa emitentului, ci urmare a obligaţiei executării sentinţei judecătoreşti, care a dispus „modificarea şi completarea” acesteia.
Prin Decizia nr. 696/2005 nu s-a stabilit cuantumul despăgubirilor de către entitatea deţinătoare, ci s-a pus în executare o hotărâre judecătorească.
Din acest motiv, reperul pentru soluţionarea dosarului pendinte este Dispoziţia nr. 339/2002, contestată în instanţă şi soluţionată anterior Legii nr. 247/2005.
3. Prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu sunt aplicabile cauzei.
Dispoziţia nr. 339/2002 a fost contestată în justiţie şi nu îndeplineşte criteriul de a fi fost „neatacată”, deşi îndeplineşte celelalte două condiţii prevăzute de art. 16 alin. (1) şi anume:
- existenţa unei dispoziţii în cadrul căreia să se fi consemnat sume reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent;
- anterioritatea în raport cu Legea nr. 247/2005.
De asemenea, prevederile art. 16 alin. (2) se referă la deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor şi care nu au fost contestate în instanţă.
4. Hotărârea primei instanţei este motivată şi nu justifică modificarea sentinţei recurate.
Judecătorul fondului a explicat motivele pentru care Decizia nr. 696/2005 nu reprezintă o decizie cu privire la măsuri reparatorii prin echivalent şi că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 16 din Titlul VII, Legea nr. 247/2005, motivare ce se completează cu prezentele considerente ale instanţei de recurs.
5. Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, aplicând principiile neretroactivităţii legii şi al efectelor hotărârilor judecătoreşti a apreciat că o procedură administrativă ulterioară pronunţării unei sentinţe irevocabile este de natură să încalce aceste principii.
Totodată, s-a mai apreciat că o procedură administrativă nu poate întrerupe judecarea unui proces aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti.
În mod firesc, ceea ce s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, inclusiv asupra cuantumului despăgubirilor în echivalent, trebuie respectat şi aplicat de autoritatea administrativă.
Diferenţa de tratament despre care vorbesc recurenţii este justificată de împrejurările concrete în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor.
Datorită trecerii unui interval de timp considerabil între data stabilirii cuantumului despăgubirilor şi data executării sentinţei, data plăţii efective, recurenţii au posibilitatea să apeleze la alte instituţii juridice pentru acoperirea unui eventual prejudiciu.
6. Faţă de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs analizate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, urmează a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.G., N.I. şi G.C.S. împotriva Sentinţei civile nr. 2605 din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 748/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 715/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
